Mărgărit şi cuvântul

Dimineaţa, când soarele se întinde soios pe parbrizul maşinii, Mărgărit dirijează tirurile, iese în sensul giratoriu şi dă din mâini ca un poliţist de la circulaţie. Crede că este nevoie de el când coada de tiruri se lungeşte până în satul nostru, ba chiar până în satul următor, ajungând să semene cu un centiped cu capul înfipt în vamă şi corpul lungit kilometric, din sute de segmente la care se adaugă în fiecare minut altele noi. Când centipedul se urneşte leneş, Mărgărit începe să-şi unduiască palmele pe o muzică iniţial lentă, apoi din ce în ce mai rapidă, pe care o aude numai el. Porneşte pe vreun lied, în punctul maxim ajunge la trash metal, apoi se duce să se odihnească la cârciuma de peste drum, unde pare să locuiască. Sâmbăta, aşteaptă în curtea bisericii să se termine slujba. Intră cu capul plecat, îşi face câteva cruci largi, cu ochii după femeile străine de sat. Doar ele nu-l cunosc şi se milostivesc să îi lase, pe lângă pomana obişnuită, şi vinul rămas în sticlă, după ce preotul a stropit coliva.

Mărgărit este acel om special al satului, numit înainte, fără menajamente, nebunul sau prostul satului. Probabil şi acum oamenii îi spun la fel, lumea satului este în realitate dură, departe de fotografiile idilice cu ie şi horă care împânzesc social media. În copilăria mea, în locul lui Mărgărit era Gică. Trăgea clopotele, ducea crucea în convoiul mortuar, curăţa curtea bisericii de iarbă şi răspunde cu zâmbet bun şi larg insultelor pe care i le aruncau copiii de la grădiniţa aflată gard în gard cu biserică. Gică avea sindromul Down, lucru pe care nu-l ştiam atunci, uitasem complet de Gică, figura lui mi-a venit în minte văzându-l pe Mărgărit.

Într-o zi, m-am certat rău cu vecinul şi prietenul meu, Eugen. În loc să ne batem şi să tranşăm disputa în modul nostru obişnuit, i-am zis că este Eugică-Gică prostu'. A plecat plângând. Bunică-sa a venit să vorbească cu mama. Mi-am dat seama că e de rău şi m-am ascuns. Mama m-a certat când am ieşit din ascunzătoare şi nici bunica lui Eugen n-a uitat să mă pună la punct câteva zile mai târziu, când noi, copiii, ne împăcasem şi eram iarăşi cei mai buni prieteni. Aveam vreo opt ani. Atunci m-am gândit mult la ce s-a întâmplat. Ne bătusem de sute de ori, ba uneori conflictul escalada atât de abrupt încât aruncam cu pietre, în pofida interzicerii utilizării acestei muniţii de război, căci ne-am fi putut sparge capetele sau scoate ochii. Niciodată adulţii nu interveneau, nu la acest nivel, de obicei nici nu aflau. Nu ne pâram, nu-i aduceam mediatori în lumea noastră. Ne băteam, ne împăcam, pa-pa.

În ciuda vârstei, am tras concluzia corectă: "cuvântul loveşte mai eficient decât pumnul, vorbele dor mai tare decât pietrele".

La acest episod, pe care-l credeam de mult uitat, mă gândeam cât l-am ocolit pe Mărgărit. Copilul mic s-a uitat îngrijorat la el.
- Mama, omul acesta de ce stă în mijlocul drumului? Nu ştie că maşinile îl pot lovi?
- Poate ştie. Dar şi noi trebuie să avem grijă de el şi să îl ocolim.

A deschis geamul şi i-a strigat cu glasul lui subţire:
- Domnule, staţi pe trotuar, să nu vă lovească vreo maşină!

Vocea i s-a pierdut în vuietul matinal al străzii.