În lagăre, uneori, ţi-e foame.
Foamea te împinge să accepţi lucruri.
Ţi-e greu să iei hotărârea să te arunci în faţa camionului care transportă lemne.
Sau în gardul de sârmă electrică.
Deşi e soluţia salvatoare.
Poate că ai copii. Sau părinţi. Poate te aşteaptă cineva de cealaltă parte a realităţii.
Singurătatea se simte uneori ca frig. Sau ca foame. Îţi amorţeşte câte o parte a corpului.
Mai întâi extremităţile sunt afectate, degetele amorţesc cel mai des.
Apoi muşchii ceva mai robuşti, apoi inima.
Se ştie că e tot un muşchi.
Uneori foamea îţi arată câmpuri înflorite
sau mâna unui necunoscut dezmierdându-ţi clavicula
îţi arată zăpada imaculată
sau îţi aruncă în timpane o muzică familiară
îţi răscoleşte cenuşile adunate în coşul pieptului
Alteori foamea sapă şanţuri în pământul răbdării
nu-ţi mai arde de sperat
te-ai putea prăbuşi în ele
E un crater deschis permanent în adâncul cărnii
din care ar putea oricând erupe cine ştie ce voce hapsână
care să te dea pe mâna soldaţilor
Ei te împart uneori cu recunoştinţă
ca pe o pâine proaspătă
când le e şi lor foame
Alteori te pasează de la unul la altul, indiferenţi, ca pe o haină care ne le vine
sau cu furia cu care alungă un duh care le-ar putea da de gol
tot ce se chinuie să ascundă
Cel mai ades te confundă
Nu te văd
Lovesc în tine cu ura cu care îşi blesteamă neputinţa
cu disperarea cu care îşi detestă mamele
cu încrâncenarea cu care şi-ar strânge de gât singurătatea
Să dormi
Ar trebui să dormi
dar somnul nu vine
Foamea creşte pe zi ce trece începe să îţi înghită trupul
Începe cu extremităţile, mai întâi degetele, apoi muşchii mai puternici
Şi în cele din urmă inima.
Te pomeneşti dintr-odată într-un loc în care toate sunt o apă şi un pământ
nu mai poţi face diferenţa
îţi pare totuna că trebuie să tai lemne sau să fii tu lemnul aruncat în remorci
că îţi astâmperi foamea sau că eşti cina cui s-o nimeri
că te lipeşti de sârma electrică sau că eşti tu sârma în care se aruncă altul.
N-a mai rămas nimic întreg din tine.
Nimic de recunoscut, care să te lege de cei pentru care ai încercat să-ţi salvezi viaţa.
Promiscuitate.
Mâini străine, murdare, haine, aspre, demente se înfig în carnea ta.
Greaţa celor care te consumă şi se prelinge în sânge.
Trupul tău e o apă din care se adapă toate jivinele.
Distanţa rămâne mereu aceeaşi. Nu poate fi depăşită.
E o undă de frig care te separă de orice.
De oricine.
Nu te poate atinge nimic.
Trupul îţi e făcut acum dintr-un material incasabil.
Sau din materie întunecată.
Nu ţi-l mai simţi.
Foamea l-a înghiţit cu totul.
Ai devenit invizibilă şi impalpabilă
te întrebi dacă mai e ceva ascuns, ceva din tine
care să poată fi resuscitat
Nu încapi în nici o lume, în nici o inimă.
În somn e pustiu, în vis e pustiu, trezia e pustiu.
Prin orice fereastră ai privi ţi se arată prăpastia.
În orice apă te-ai uita ţi se arată chipul unei străine.
Foamea de atingere, de realitate comună
Foamea de a însemna ceva pentru altul
Foamea de a primi un bărbat în carnea ta
Care să nu dea bir cu fugiţii a doua zi
E una ca toate altele
Te împinge să faci lucruri
Insuportabile
Gardul de sârmă electrică e întotdeauna soluţia salvatoare
Nu poţi nici măcar să saturi foamea altuia cu trupul tău
Dacă ar fi posibil acela te-ar reface la loc, întreagă.
Ei îţi spun că te doresc, dar ştii bine că e o minciună.
Te împart ca o fâşie din cămaşa însângerată a unui inocent pe care l-a prins noaptea pe drumuri.
Îţi spun că asta e libertate în timp ce te sfâşie.
Că nu mai eşti sclava cuiva. Proprietatea vreunui bărbat.
Eşti sclava tuturor, Ave.
Eşti liberă să trăieşti ca un câine
ca un paria
ca o pâine mucegăită aruncată pe un câmp de luptă.
Eşti liberă să îţi arunci în aer foamea,
să fii tot ce vor alţii, ca o sfântă
În timp ce iubitul tău rătăceşte
sau doarme
într-o altă realitate
într-un alt lagăr
într-o altă cazarmă
răpus de foamea lui
Nu există salvare. Nu există ieşire.
Nu există drumuri.
Adevărul e o pară putrezită
Îţi atingi pielea, atât de fină, zonele în care încă zvâcneşte dorinţa
ca un susur de izvor care dă să iasă la suprafaţă
Te gândeşti că te-ai putea trezi cu răni în locurile prin care viaţa ar ţâşni nestăvilită
revărsându-se peste nimicul cel de toate zilele