Arhitectura vernaculară? (1)

Discuţia de la Târgu Jiu, provocată de Asociaţia Victe, cu privire la actualitatea şi, eventual, viitorul arhitecturii vernaculare, a avut, în prezentarea mea, trei componente:

Dacă arhitectura vernaculară este analoagă limbilor vernacular, izolate, înseamnă că este arhitectură fără architect, probabil făcută cu expertiza unei echipe locale sau regionale de meşteri şi / sau prin clacă, de regulă rurală (dar se vorbeşte din ce în ce mai mult despre vernacular urban, cel puţin de la Charles Jencks încoace, el identificându-l ca parte a arhitecturii postmoderne). Or, urbană sau rurală, majoritatea strivitoare a obiectelor de arhitectură ridicate în România după 1990 aparţin, potrivit acestei definiţii, vernacularului: şi dacă va fi semnat proiectul, arhitectul este, culturalmente şi etic, absent. Pe de altă parte, nicio parte a ţării, poate nici a lumii, nu mai este atât de izolată încât să fi păstrat caracterul vernacular al arhitecturii. Satul românesc dispare. Cultura care a creat arhitectura depozitată în muzeele satului e moartă. Nimic nu o înlocuieşte, pentru că satele sunt majoritar sau complet plecate, cel mai adeseori chiar din ţară. Acolo unde există o relaţie biunivocă, e o catastrofă pentru patrimoniul anterior: Maramureşul a fost distrus sistematic de locuitorii săi; cazul Certeze este doar vârful aisbergului despre tragedia şocului cultural care a produs kitsch monumental cu toptanul.

În schimb, deveniţi, încă din vremea comunismului, orăşeni şi clasă muncitoare, ţăranii au început prin a face mahalale, apoi acestea au devenit monumentale: cartierele de blocuri ale socialismului. Tot vernacular sunt şi acelea, private dinspre tipizare şi prefabricare, dinspre modele occidentale nedigerate şi, cu toatele, menite să asasineze - prin colectivizare & oraşe agro-(mono)industriale - satul şi cultura acestuia.

Bun.
Şi ne aflăm aici.
Constatăm dezastrul şi că nu mai e nimic de făcut.

Câţiva nostalgici, precum familia Iliescu şi Asociaţia VICTE şi o mână de alţi entuziaşti, de felul Ambulanţei pentru Monumente, al trecutei Fundaţii HAR, cred că trebuie să oprim derelicţia, să restaurăm măcar cele câteva monumente care mai pot fi salvate.

Şi, după aceea, ce facem? Restaurarea clădirilor rurale fără viaţă interioară e ca electricitatea aplicată broaştei disecate: mai dă din picior de câteva ori, dar tot moartă e. Ştiu câţiva orăşeni care au făcut downsizing şi au plecat la ţară, dar, pentru mai multă certitudine, au păstrat un pied-à-terre la capitală. Nici asta nu e o soluţie, după cum nu e o soluţie să stai la bloc pe lângă groapa de gunoi Glina sau oriunde altundeva dincolo de centura capitalei.

Aş pune ghilimele fiecăruia dintre ultimele două cuvinte ale frazei anterioare...