05.10.2021
În copilărie, una din specialităţile mele a fost să-mi necăjesc bunica. Îmi dădeam seama că o rănesc, dar numai după ce o făceam. Nu mă puteam abţine. Evident, pe urmă îmi părea rău. Aş fi putut să-mi cer iertare, să dau semne de afecţiune, să încerc să compensez cu ceva bun ceea ce făcusem rău, dar nu m-am priceput să o fac. Sau, dacă mi-am cerut iertare, am făcut-o prea târziu, şi într-un mod neconvingător. În mod cert, nu i-am spus niciodată "te iubesc", ceea ce ea aştepta să audă.

A fost din partea mea o răzbunare pentru ceva ce ea probabil nu făcuse, dar şi un fel al meu de a striga după ajutor, însă fără forţă, şi insuficient articulat, ca şi cum mi-aş fi închipuit de la început că n-am nici o şansă. Adevărul e că până astăzi n-am nici o confirmare a faptului că decizia de a pune sub embargo informaţia despre Mama i-a aparţinut, dar cum Mamaia părea să dirijeze totul în gospodărie, asta părea concluzia cea mai logică. Faptul că ea-mi oferea totul, că-mi ţinea loc de mamă, că mă adăpostea, mă hrănea, mă îmbrăca, mă educa, îmi arăta toată dragostea, nu conta pentru mine. Nu vedeam decât refuzul informaţiei esenţiale, despre Mama, singurul lucru pe care-l simţeam că-mi lipseşte.

Aveam impresia nu doar că Mamaia îi uzurpă în mod nepermis locul, ci şi că urmăreşte să-i anihileze memoria. Nu mi-a trecut nicicând prin minte faptul că în felul acesta încerca să mă protejeze, ci doar că mă minţea. Şi nici că poate ea n-ar fi avut nimic împotrivă să-mi vorbească despre Mama dacă ar fi fost lăsată. Dar asta înseamnă că nu ea a decis embargo-ul? Atunci cine altcineva?

(Bucureşti, octombrie 2021)

0 comentarii

Publicitate

Sus