O scrisoare

O duminică ca multe altele, pe teren. Nimic de făcut. Nimeni cu care să stau de vorbă. Şoferul şi operatorul s-au apucat de dimineaţă de băut. Maşina e bineînţeles încuiată, aşa încât nu pot nici măcar să verific echipamentul, să fac probe, să văd ce-aş mai putea remedia din problemele cu care ne-am confruntat toată săptămâna trecută la sondă. O să trebuiască să improvizăm din nou pe moment mâine, deşi ştim cu toţii ce nu merge. Ce situaţie absurdă!

În timp ce eu mă chinui pe teren, Rada trebuie să stea singură acasă cu copiii. Aş vrea să stau de vorbă cu ea, să o întreb cum se descurcă, dacă copiii sunt bine, dar n-am cum, nu există nici un telefon prin apropiere. Singurul lucru care-mi vine în minte e să-i scriu o scrisoare, pe care într-una din zilele viitoare, când vom trece printr-o localitate, o s-o pun la poştă, în speranţa că va ajunge înaintea mea, şi mai ales, că va fi citită.

"Dragă Rada,

Au trecut deja cele trei săptămâni cât a fost vorba să stau pe teren luna asta, dar nici o vorbă despre când vine înlocuitorul meu. Nu m-ar mira să se întâmple ca data trecută, să stau o lună şi jumătate neschimbat. În rarele ocazii în care mă caută la telefon ca să-mi dea instrucţiuni, şefii mei îmi servesc diverse motive pentru întârziere, cutare e bolnav, altul e la o urgenţă sau în concediu, celălalt repară nu ştiu ce, să mai stau câteva zile că deocamdată n-au alt inginer disponibil. Peste o săptămână sau mai mult acelaşi lucru, până încep să ameninţ că părăsesc şantierul dacă nu-mi trimit schimbul mai repede. Atunci trec ei la ameninţări, că să înţeleg odată că în şantier se lucrează cu foc continuu, să nu cumva să fac vreo prostie de care să-mi pară rău mai târziu, că pot ajunge şi la închisoare. Îi cred în stare să mă-nfunde dacă-şi pun în gând să facă asta, mai ales că ar fi un exemplu şi pentru alţi nemulţumiţi, aşa că trebuie să fiu atent.

Ştiu că am mai vorbit despre asta, dar nu cred să am ce face până nu-mi termin stagiatura. Da, trei ani înseamnă mult, dar măcar în timpul ăsta tu poţi sta acasă, în concediu cu plată, să vezi de copii. În plus, până nu trece un an încheiat nu am dreptul la concediu de odihnă, aşa că pe termen scurt nu prea văd nici o altă soluţie, degeaba te tot superi şi mă cerţi.

În fine, mai vorbim când ajung acasă (nu ştiu când, sper cât mai curând).

Până atunci, încearcă să nu cheltui prea mult, o să mai aduc bani, din care trebuie neapărat plătite întreţinerea şi utilităţile, pentru că am rămas restanţi, nu ştiu pe ce ai cheltuit banii pe care-i lăsasem data trecută pe televizor pentru asta, dar trebuie să ajungem din nou la zi, nu-mi place să fiu dator.

Te îmbrăţişez cu drag pe tine şi pe copiii."

Recitind scrisoarea îmi dau seama că deşi asta aveam în intenţie, n-am spus nimic despre cât îmi este de dor de Rada şi de copii, ci că mai mult m-am plâns. Mă întreb dacă o va citi, ori o s-o găsesc şi pe ea, ca pe celelalte, aruncată într-un colţ, sau folosită ca suport de bere.

(Bucureşti, octombrie 2021)