Comori întâmplătoare

M-am gândit mult în ultimele zile la sursele simple de bucurie pe care le aveam înainte. Nu ştiu exact înainte de care moment, doar aş vrea să anulez ultimele mesaje de la prietenii şi cunoscuţii care-mi scriu că aşteaptă rezultatele testării. Să nu-mi mai întreb copiii cu voce forţat veselă, voit nepăsătoare, câţi colegi de-ai lor au lipsit astăzi şi dacă sunt copii puţin răciţi în clasă. M-am concentrat pe comorile găsite întâmplător, altele decât cele care au valoare în bani.

Prima comoară m-a aşteptat lipită de bara metalică a băncii de la şcoală. Am pus mâinile la spate să stau cât mai cuminte, aşa cum ne zicea tovarăşa, şi am întâlnit pe netezimea rece a fierului doi dinţişori metalici. Le-am explorat asperităţile cu vârfurile degetelor şi mi-am împins înapoi un chiot de bucurie, pentru că pe atunci nu prea era voie la şcoală cu bucurie. Doi magneţi lipiţi pe picioarele scaunului, pentru care toată gaşca de copii m-a invidiat zile întregi. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat cu ei, probabil i-am schimbat pe cartoane, surprize de Turbo şi Cin-Cin sau timbre neştampilate din Belize.

Tot cam în aceeaşi perioadă căpătasem o obsesie pentru pietre. Chiar am pus pe picioare o mică afacere, după ce am observat că pietrele se pot sparge dacă le izbeşti destul de tare cu un ciocan, iar secţiunea neregulată de rocă proaspăt ieşită la lumină sclipeşte. Sunt pietre preţioase, le-am spus celorlalţi copii, le putem vinde. Afacerea s-a sfârşit brusc când Ali, care purta mereu spielhosen al căror elastic prea strâns săpa în coapsele delicate de copil, a cumpărat de la noi o piatră preţioasă cu 10 lei şi i-a găsit-o mă-sa. În grămada de pietre pe care le adunasem pentru spart am găsit una pe care era imprimată antediluvian forma delicată a unei frunze. Am păstrat-o mult timp şi încă o mai aveam un deceniu mai târziu, când m-am mutat într-un cămin studenţesc.

O lungă perioadă nu am mai avut noroc sau nu am avut ochi să-l văd, dacă nu pun la socoteală un nasicorn pe care-l ţineam într-o cutie goală de chibrituri şi-l luam cu mine la laboratoarele de chimie anorganică. Era cât se poate de mort, potenţial înspăimântător cu alura lui de gândac uriaş, blindat într-o armură chitinoasă de mahon. Profa de anorganică avea nervii cam despletiţi şi ţipa mult când nu aduceam fişele de laborator corect completate. Nu ne era deloc uşor, adesea le primeam în germană, limbă pe care nimeni din grupă nu o cunoştea. Ţineam nasicornul în buzunarul halatului şi-mi imaginam că i-l arunc în faţă sau i-l strecor în decolteu. O studentă cu cea mai caraghioasă armă secretă, şi chiar am făcut-o când o colegă a spart o eprubetă şi a izbucnit într-un plâns istovitor. Printre suspine repeta: o plătesc, mă scuzaţi, o voi plăti! Strângea cioburile de pe masa de faianţă cu mâini tremurânde şi plângea în hohote. În dezordinea creată, am scos gândacul din coşciugul lui de carton şi i l-am strecurat profesoarei de anorganică în buzunarul halatului.

În ultimii ani am reînceput să descopăr comori. Pe podeaua putredă a unei case care urma să fie demolată am găsit un teanc de scrisori. I le-am cerut noului proprietar care m-a privit uimit şi mi-a spus că a dus un camion de hârţoage la gunoi. Le-am citit acasă, alături de fiica mea, parfumul studenţiei anilor '80 s-a risipit din hârtia îngălbenită. Mirosea a alaindelon cumpărat pe cartela de la cantină, a pâine cu margarină şi a luptă pentru repartiţie la oraş. Destinatara plecase de tot, dar l-am găsit pe expeditorul unei scrisori într-o ţară de pe alt continent. I-am trimis scrisoarea ca o întâlnire cu propria lui tinereţe şi am schimbat câteva emailuri. Avea o română încă foarte bună. Pe celelalte le ţin într-o cutie lângă monitor, scrisori de la Anca, Tizio, Călin, Mircea - care părea să ascundă o dragoste neîmpărtăşită -, Paula.

Ultima oara m-a găsit un copac. Trecusem pe sub el de zeci de ori fără să-l văd, într-o zi mi-a scăpat un fruct copt direct în cap. Indignată, m-am uitat în sus, spre balcoane, căutând vreun poznaş care aruncă cu ceapă şi cartofi. Am cercetat trotuarul, zeci de fructe exotice, unele strivite, altele întregi, risipite de paşii trecătorilor. Un jujub, i-am spus copilului mare, uite ce fructe enorme are în comparaţie cu cei pe care-i avem acasă. Vezi tu, trebuie doar să mergi pe stradă cu ochii deschişi. Aşa vei lăsa tot ce este frumos să vină la tine sau măcar eşti sigură că nu calci în mizeria vreunui câine.