Cum să alegi un cadou

Faţă în faţă, ca într-o înfruntare, nu atât de diferite cum am părea la prima vedere, chiar dacă ea chiar este un fel de invers al meu mai în vârstă cu un sfert de secol: micuţă, slabă, palidă. Şi harnică, femeia aceasta este neobosită, mă lovesc mereu de ea , curăţă pe scară, sub pervazul unde şi-au făcut rândunelele cuiburi, cară cumpărăturile, duce gunoiul. Şi nu doar pe al ei, obişnuiam să scot sacul de gunoi la uşă înainte să mă încalţ, până mi-am dat seama unde dispare. Până să ies din casă cu alaiul meu gălăgios de copii, cărucioare, triciclete, gunoiul era pa, patru etaje mai jos, la tomberon. Întâi m-am gândit că are nevoie de bani, dar n-am îndrăznit să-i ofer, figura amărâtă, silueta necăjită şi modul blând în care vorbea compuneau un puzzle care respira neaşteptat demnitate de sub o coajă decrepită, ca a unei nobile ajunsă la ananghie.

Un cadou, ceva bine ales şi folositor, care să nu o jignească, dar nici nu o cunoşteam, abia de schimbam un salut şi câteva banalităţi. Am căutat prin casă şi prin minte, câteva zile m-am uitat prin magazine şi apoi am renunţat. Nu mă pricep să aleg cadouri nici măcar pentru prieteni şi rude, aşa că nu am mai scos gunoiul pe hol.

O singură dată îmi bătuse la uşă, după episoadele cu gunoiul. Ţinea în mână o cutie de fursecuri franţuzeşti. A trebuit să le primesc, a formulat în aşa fel, mai mult non-verbal, încât părea că îi fac o mare favoare luând fursecurile. Şi apoi sunt pentru copii, mi-a spus, ea nu mănâncă dulciuri că are glicemia cam mare şi se teme de diabet, iar Alina îi tot trimite.

Alina, uitasem de Alina, când m-am mutat în bloc locuiau amândouă în garsoniera de la etajul patru
- Dar unde este Alina? am întrebat-o prosteşte, realizând că n-o mai văzusem pe fii-sa de vreo doi ani.
- În Franţa, ospătăriţă. Ce putea să facă aici, cum să-şi facă şi ea un rost?! E bine, mă ajută şi pe mine cu banii, nu mai am griji, dar îmi trimite dulciuri de parcă aş fi copil mic. Mi-a adus şi un urs mare de pluş, cu pălărie şi pelerină roz de ploaie. E atât de mare de parcă aş mai sta cu cineva în casă. L-am pus în fotoliu şi, când mă uit la televizor, stau de vorbă cu el. I-am dat jos pălăria şi pelerina, părea mereu pe picior de plecare.

Cu un surâs mic mi-a plasat cutia în braţe şi a luat-o în sus pe scări, târşâind picioarele şi abordând fiecare treaptă cu prudenţă. Câteva zile mi-a fost teamă să nu apară la uşă cu ursul ei cu pelerină roz şi să mi-l lase pentru copii, mă gândeam că iar nu voi şti cum să o refuz şi m-aş fi chinuit să scap de urs fără să mă vadă. Mi-am făcut scenarii, l-aş fi scos înfăşurat într-un cearceaf, pe înserat, şi l-aş fi îndesat în portbagaj, cum scapă criminalii prin filme de un cadavru. Aş fi condus cât mai departe, pe o şosea pustie, pe care mergi doar cu faza lungă, spre un habitat prietenos pentru urşii cu pelerine roz. Sau l-aş fi pus dimineaţa în căruciorul copilului mic, acoperit cu protecţia de ploaie, aş fi plimbat ursul în cărucior până în curtea grădiniţei din cartierul vecin.

Din fericire, nu a fost cazul şi o perioadă m-am întâlnit mai rar cu ea, mai mult dimineaţa când ieşeam să-mi fac alergarea printre blocuri şi o depăşeam gâfâind. Uneori, seara, când veneam cu copiii din parc şi ne aşezam pe banca din faţa scării, se mai oprea să vorbească cu cei mici, foarte puţin cu mine. Faţa smochinită îi râdea, ochii îi deveneau tineri şi distra copiii cu giumbuşlucuri. La oameni mai mulţi, schimba abordarea. Trecea stingherită printre cele două bănci puse în faţă, murmurând un fel de salut adresat nimănui, fără să privească în jur.

În afara unui amănunt aflat întâmplător, despre un trecut plin de abuzuri pe care-l traversase în tinereţe, nu ştiam nimic despre ea când a bătut a doua oară la uşă. A ciocănit şovăielnic, de parcă ar fi vrut să nu aud. Am deschis repede, nu cumva să dispară. Aşa ajunsesem faţă în faţă, dar nu într-o înfruntare, ci aliate împotriva unui inamic comun: o butelie cu vopseaua cojită şi robinetul înţepenit. În bucătărie mirosea a plăcintă cu mere, iar din singura cameră a garsonierei privea spre noi ursul dezbrăcat de pelerina de ploaie.

Încercasem să desfac robinetul buteliei forţând pe rând cu mâna goală, cu o cârpă de bucătărie şi cu un mâneca unui pulover scămoşat, pe care femeia se grăbise să mi-l aducă. Bătusem uşurel în rozeta robinetului cu un ciocan ridicol de mic şi apoi cu un sucitor. Altceva nu avea prin casă. Tot timpul se învârtise pe lângă mine îndatoritoare şi recunoscătoare pentru efortul meu, de parcă răpuneam vreun monstru antic întrupat în butelia de aragaz. Am aruncat cu puloverul pe gulerul de tablă al buteliei şi mi-am recunoscut înfrângerea.

M-a condus la uşă, cerându-şi mii de scuze că mă deranjase. Privirea ei dezamăgită m-a urmărit până în casă. Îi spusesem că un bărbat ar avea mai multă forţă în degete şi să aştepte până după-amiază, când vine vreun vecin de la muncă. N-ar îndrăzni, mi-a spus, nu cunoaşte pe nimeni pe aici, oamenii închiriază, stau câteva luni, apoi pleacă. Nici nu ştii peste cine dai, lasă, se descurcă ea cumva, m-a asigurat şi a răşchirat degetele subţiri în semn de la revedere. A rămas încremenită în uşă, palidă, cu un zâmbet forţat, mi-am dat seama de ce mi se povestise despre trecutul ei exact cu acest termen, că a fost ca o păpuşă de frumoasă şi blândă, dar lipsită de noroc la bărbaţi.

Acasă, gândul că încă mai stă în prag, nedumerită, cu aerul acela al ei, de fiinţă friabilă, nu mi-a dat pace. În câteva minute m-am întors în bucătăria cu miros de măr şi scorţişoară, înarmată cu o cheie franceză. În faţa forţelor fizicii şi a muşcăturii exacte a uneltei, robinetul a cedat cu uşurinţă. N-am văzut om mai fericit, când i-am dat în mână cheia franceză şi i-am arătat cum se foloseşte. Şi a fost cel mai potrivit cadou pe care i l-aş fi putut oferi unei femei care locuieşte cu un urs de pluş.