Linişte punct nimic

Am aşteptat inspiraţia o săptămână întreagă, ca un călător obosit care aşteaptă trenul la marginea unei căi ferate părăsite. Nu mai trece nimic pe acolo, cresc buruieni pe şine şi arbuşti printre traverse, dar el se uită încăpăţânat în zare.

Mă gândisem să scriu despre moş Costică Radu, născut chiar în primul an al secolului XX. Stai, era ieşit din adolescenţă când a lovit epidemia de gripă, oare s-ar fi vaccinat, dacă ar fi putut, în pandemia generaţiei lui?

Un străbun umil, om de rând, seara, după ce aducea bivoliţele de la baltă, după ce le mulgea - numai el, căci bivoliţa e animal periculos - şi îi trântea nevesti-sii vidroanele cu lapte gras pe prispă, se ducea în casă, aprindea lampa şi citea. Romane în fascicule, reviste şi ziare interbelice la care era abonat. Un ţăran cu ţicneala cititului, aruncă banii pe hârtii şi consumă gazul pe prostii i-o fi zis nevasta care îl boscorodea pe afară cât dădea cheag la lapte. De două ori pe săptămână ducea brânză şi lapte cucoanelor de la oraş, pe abonament. Le lăsa la uşă. Un fel de curierat cu produse bio, perfect se aplică şi în zilele noastre, comanzi, vine la uşă, distanţare fizică, cât mai puţin contact cu cei posibil infectaţi.

Oricât mă gândeam la puţinele fapte pe care le ştiu din viaţa simplă a lui moş Costică Radu, inclusiv un episod enigmatic şi fabulos petrecut spre bătrâneţile lui, gândurile mele rămâneau înscrise în cercul vaccin - covid - ATI - incidenţă. M-am trezit întrebându-mă dacă s-ar fi vaccinat în situaţia actuală. Azi. Dacă aş aduce un străbun în zilele noastre, cât ar fi de capabil să înţeleagă, să discearnă şi să aleagă. Între generaţia lui, trecută prin războaie şi foamete şi generaţia noastră care înfruntă prima mare încercare fisura timpului e infinit de adâncă. A trebuit să renunţ la povestea lui moş Costică Radu şi să găsesc altceva despre care să scriu.

Despre nimic.
Despre covid.
Despre nimic.
Despre vaccin.
Despre nimic.
Despre pandemie.
Despre nimic.

Nimicul, vidul, golul fără oameni în care mă duc şi mă întorc în fiecare zi. Am renunţat la naveta cu rata, deci la contactul cu oameni din categorii sociale diverse, am renunţat la trasul cu urechea sau la ascultat conversaţiile altora în autobuz încă de la începutul pandemiei. M-am făcut şofer, la început se auzea inima cum îmi bubuia de frică şi apoi zgomotul uniform al motorului. Linişte, nimic.

Vorbesc cu foarte puţini necunoscuţi, fizic, faţă în faţă, căci acum facem deosebirea între cele două lumi, chiar între cele două tipuri de şcoli, doar termeni care să se potrivească perfect încă nu s-au găsit. Săptămâna trecută cred că am vorbit cu trei oameni din afara cercului strâns al vieţii de zi cu zi: o vecină de la care am împrumutat o unealtă de grădină, un bărbat dintr-un sat depopulat care ţine în buzunar un test de salivă vechi de două săptămâni drept dovadă că este sănătos şi o doctoriţă de la centrul de vaccinare unde am fost cu copilul mare pentru rapel. Avea un pacient trezit din leşin, un tânăr de vreo douăzeci de ani. Şi-a umezit mâinile cu apă şi l-a răcorit pe faţă şi pe păr cu gesturi blânde, ca nişte mângâieri de mamă. Apoi l-a aşezat pe un scaun la uşă, să-i intre aer proaspăt. S-a întors spre mine şi mi-a spus că tânărul a fost prea emoţionat, atât de emoţionat încât a leşinat doar când a văzut seringa.

Vin speriaţi, vin înfricoşaţi. Le este frică şi de noi, cred că le vom face cine ştie ce, le este frică şi de vaccin. Spuneţi dumneavoastră, mi-a zis cât timp pregătea doza pentru copilul mare, arăt eu a om de care să te sperii?

Am dat din cap că nu, o blondă cu zâmbet frumos, cu voce caldă ca a ei, clar nu ar speria pe nimeni.

Cu ceilalţi, subiectele sunt aceleaşi, conversaţia nu mai are sprinteneală, nu mai are strălucire. Se întoarce obsesiv la tema bolii. La frică. La moarte. Moartea s-a banalizat, îţi sare în faţă când încep ştirile, îţi ocupă ecranul telefonului, se strecoară în orice discuţie din cele puţine pe care mai ai cu cine să le porţi. Nu mai poţi adăuga nimic şi atunci nu mai ai despre ce să scrii.

Sau scrii că nu ai despre ce să scrii. Scrii despre nimic.