Isabelele

"Trei culori cunosc pe lume, amintind de-un brav popor".

Magda cânta tare, rotunjind buzele în forma unui "o" perfect şi împingându-şi cu forţă pomeţii în sus. Avea obraji sănătoşi, de copil îmbujorat de frig. De sub căciulă îi ieşeau capetele codiţelor împletite, de care atârnau fundiţele apretate ca nişte bucăţi de carton. Ţinea mâinile adâncite în buzunarele hainei cam uzate, moştenire de la soră-sa mai mare. Aşa era Magda mereu îmbrăcată, cu ce îi rămânea mic soră-sii. Şi încălţată la fel. Luase la purtare nişte ghete de scai gri, cojite în bot şi împodobite cu blană falsă, strânsă în smocuri murdare. Parcă ai doi şobolani în picioare, râsese Viorel, iar Magda îi trântise un pumn în spinare. Se auzise cum ai lovi într-o cutie goală. Băiatul icnise şi sărise la bătaie, dar Magda îl pusese jos şi-i mai cărase câţiva pumni. Tot ea mă apăra şi pe mine ori de câte ori i se părea că nu sunt lăsată în pace. Şi i se părea des. Îmi ţinea un loc ocupat la careul de dimineaţă, un perimetru imaginar pe care îl apăra cu tălpile depărtate. Din prima zi de şcoală nu lăsase pe nimeni să se aşeze lângă ea în bancă. Se luminase când apărusem în uşă, ascunsă aproape în întregime după un buchet imens de flori, pe care mama mă pusese să-l car până în clasă. L-am dus mai mult târâş şi femeia bătrână de la catedră m-a pupat zgomotos pe obraji, iar eu n-am putut să mă şterg de saliva pe care am simţit-o mult timp uscându-mi-se pe piele. Magda îmi făcuse semn şi bătuse cu palma în băncuţa de lemn, să vin să stau lângă ea.

Prima zi de şcoală a fost o porcărie din care doar Magda mai salvase ceva. După flori şi pupături, tovăraşa ne strigase pe numele întreg, ne arătase cum să răspundem tare "prezent" şi cum să stăm cuminţi, cu mâinele la spate. Vorbim doar întrebaţi, ne spusese, nu mai suntem la grădiniţă şi nici acasă la mama şi la tata, să ne trezim dând din gură toată ziua-bună ziua, ridicăm două degete şi aşteptăm să ni se permită să vorbim. Ne promisese că în pauză ne va duce să ne arate cum se foloseşte WC-ul turcesc.

Când a sunat primul clopoţel, eu şi Magda Căldăraru ne-am făcut loc în şirul de doi câte doi şi am ieşit în curte. Îmi amintesc cât de caldă era palma Magdei şi cât de reci erau degetele mele. Amintirile din acea perioadă sunt preponderent senzoriale, strânse prin toate antenele fragede cu care percepeam intens lumea. Caietele cu miros de hârtie nouă, gustul cernelei care curgea necontrolat din stilou, gulerul apretat zgâriindu-mă pe ceafă, vocea metalică a învăţătoarei şi râsul colorat al Magdei.

Ne ţineam de mâini şi eram entuziasmate, nici pe departe de prima zi de şcoală, unde eu mă simţeam stingheră, ci de întâlnirea cu ceva nou, venit din străinătate. WC-ul turcesc. Mai văzusem lucruri din alte ţări, ce era străin însemna lucru bun, superior, nu făcut de mântuială. Stilouri chinezeşti, unii aveau acasă televizoare sau radiouri ruseşti, mama îmi luase pampoane bulgăreşti când fusese într-o excursie prin ONT la Ruse, aşa că aveam aşteptări mari de la un obiect turcesc. WC-ul ne-a dezamăgit imediat, o coşmelie de lemn cu o gaură în mijlocul podelei, cum aveam toţi pe la casele noastre. Am hotărât cu Magda că ne-am cam păcălit cu şcoala şi probabil ne vor învăţa denumiri fistichii pentru ce cunoşteam deja.

Între timp, prinsesem ceva experienţă cu şcoala, trecusem în clasa a doua de câteva săptămâni. Înaintam spre iarnă, peste noapte ninsese un pic şi primisem cizme noi. Eram încântată de cizme, le iubeam şi mă făcuseră fericită. Portocalii, până sub genunchi, făceau ţoc-ţoc când păşeam pe trotuar. Le purtasem o zi întreagă prin casă, să mi se obişnuiască piciorul şi să fie ai mei siguri că nu mă rod la călcâie. Greu mă lăsasem convinsă să le dau jos la culcare, deşi tălpile mi se încinseseră şi mă ardeau. Acum mi-era jenă că Magda le va compara cu şobolanii ei şi se va întrista. M-am aşezat la careu ruptă între sfială şi încântare. Ea cânta din toate puterile, eu doar mimam, deschizând gura ca un peşte scos din apă. Nu înţelegeam să mă las purtată de vocile copiilor, a mea suna fals şi nici imnul nu-mi plăcea. Cunoşteam mai mult de trei culori, însă nu cunoşteam unele cuvinte, de exemplu, nu aveam idee ce înseamnă "brav". Nu eram singura, Magda începea imnul strigând din răsputeri "amintind de-un praf popor".

Careul dura mai puţin când era frig, cântam primele două strofe şi intram repede în clase, la căldură. Focul se făcea înainte de venirea noastră. Găseam soba dezmorţită şi o ladă cu lemne pusă alături. Când era ger, tovaraşa ne mai ţinea pe lângă sobă în prima oră, dar nu încăpeau chiar toţi copiii din clasă. Cei buni la învăţătură prindeau loc să se lipească cu spinarea sau măcar cu un umăr de sobă. Ceilalţi rămâneau pe margine. Magdei nu-i păsa, ea se ducea direct în bancă, spunea că nu îi este frig deloc. Regulile şcolii o supărau mult mai puţin decât mă deranjau pe mine, nici nu le băga în seamă, ca atunci când veniseră manualele pentru clasa a doua. Din teancurile ordonate pe catedră au fost strigaţi să-şi aleagă cărţile întâi cei cu note mari. Premianţii cu coroniţă, apoi premiile doi, trei, menţiunile. Magda a fost chemată la sfârşit, chiar dacă nu era printre ultimii din clasă. Din teancul ei zburau foile şi abia de se mai ghiceau desenele de pe coperţile uzate. Le-a îndesat în ghiozdan fără să le răsfoiască, fără să se uite la poze.

O admiram pentru cum nu se lăsa afectată de fleacuri, cum le spunea ea, şi încercam să o copiez. Prea plângeam din orice, venise timpul să mă opresc din dat apă la şoricei şi să cresc. În dimineaţa aceea nu m-am dus lângă sobă, am venit la bancă, cu Magda.
- Mi-ai adus? m-a întrebat fără să-mi bage cizmele în seamă şi eu am început să scot din ghiozdan ghemotoacele de petice pe care le adunasem de lângă maşina de cusut a bunicii.

Magdei îi plăcea să facă din petice rochii pentru păpuşile ei şi pentru ale mele. Nu ne jucam împreună în afara şcolii, probabil locuia departe şi d-aia nu mă chemase vreodată la ea acasă. Ştiam că se duce în vale, spre marginea satului şi că are un cireş timpuriu în faţa casei, din care culesese la începutul lui iunie o pungă mare de cireşe pentru toată clasa.

Îmi aducea rochiile şi fustele păpuşilor la şcoală şi ochii îi scânteiau de mândrie când le netezea pe bancă. Amândouă ţineam în ghiozdane câte o păpuşică cu care ne jucam în pauze şi, uneori, pe furiş, în timpul orei. Pe ambele păpuşi le chema Isabela, nu că am fi fost lipsite de imaginaţie, dar numele ne plăcuse la nebunie şi nu găsisem nici un impediment să le spunem păpuşilor la fel. Erau mici cât palma, cu braţele ţepene pe lângă corp, cu şomoioage de păr plasticos, înfipt smocuri-smocuri în ţeasta cu multe găurele. Culoarea diferea un pic. Isabela mea era albă, Isabela ei era negricioasă. Le scosesem pe Isabele şi Magda le lua măsurile, aranjând peticele pe lângă trupurile tari ale păpuşilor. Poate atunci a fost vina mea, eram atât de fericită că pe Magda nu este supărată, mă simţeam uşurată de parcă cizmele noastre, ale mele din piele portocalie, ale ei din scai cojit, ar fi fost o povară prea mare pe care ea mi-o luase din spate, lăsând în loc fericirea peticelor colorate. S-a terminat prost. N-am observat că lecţia începuse, apoi se oprise şi clasa ne aştepta pe noi, care nu ne sinchiseam şi nu arătam pic de respect. Am stat la colţ tot restul orei, ea într-o parte, eu în cealaltă. Nu am mai avut voie să ne întoarcem amândouă în aceeaşi bancă, iar Magda a fost acuzată că mă trage în jos la învăţătură cu prostiile şi nimicurile ei.

Eu am plâns continuu pe înfundate, chiar dacă îmi promisesem mai devreme că a venit timpul să cresc. Magda nu plângea, deşi fusese certată mai tare. Când mă întorceam să mă uit la ea părea că nu mă vede de ocupată ce este să privească pe geam. Afară nu era nimic interesant, un cer gri, nişte crengi dezgolite printre care cădeau lipsiţi de bucurie câţiva fulgi de zăpadă.

Târziu de tot, la sfârşitul orelor, am reuşit să o prind după ce am alergat în urma ei şi am strigat-o zadarnic să se oprească. Cizmele mele făceau zgomot pe dalele mânjite de zăpadă şi se auzea indecent de tare, de pacă ar fi alergat un cal. Când am ajuns-o, abia mai respiram şi am prins-o de mâneca ponosită a hainei. S-a smucit, dar s-a oprit şi mi-a zis peste umăr:
- De ce vii după mine? Du-te acasă la tine, nu vezi că nu suntem Isabele?!
- Cum adică? am întrebat prosteşte, neştiind ce altceva aş putea să spun la o observaţie atât de bizară, dar Magda plecase şi mă lăsase în mijlocul străzii.

Am ajuns acasă cu ochii înotând în lacrimile pe care nu putusem să le usuc în aerul rece al zilei. M-am descălţat în tăcere pe hol şi am minţit când am fost întrebată de ce am plâns. De la cizmele alea tâmpite, m-au durut foarte tare picioarele, am răspuns. Când am rămas singură, am făcut ceva la care nu mă gândisem deloc înainte. Am luat-o pe Isabela, am aruncat-o în sobă şi m-am uitat cum este topită de o mică vâlvătaie crescută din jar.