Pleci sau pieri. Exil sau exitus.
Eveniment: despărţirea dintre religie - cu atît mai mult creştină - şi etică. Auto-falsificarea religiei creştine. De o parte, slava deşartă a eresului, a minciunii publice sfruntate că ne-am putea mîntui prin catedrale cît mai mari, mai rapace, mai luxoase (casa Domnului, palat al episcopilor săi), de cealaltă parte, consangvin, în oglindă (la fel, dar răsturnat), credinţa eretică - căci în eresuri - în ne-grija faţă de Celălalt.
Cum îşi poate spune, ba chiar se poate lăuda, cum se poate proclama creştin cineva care în loc să propage binele către Aproapele, îl expune, din contră, răului? Cum poate cineva să se pretindă creştin, şi încă frunte încoronată a acestei religii revoluţionare, şi să de-revoluţioneze, să contra-revoluţioneze revoluţia creştină (de-centrarea către Celălalt), să reacţionarizeze individualist, egoist, reductiv, economic(os) creştinismul răspîndind răul, nu binele asupra Aproapelui?
Asistăm la dezvăluirea, la darea în vileag şi la ieşirea în lumină, graţie revelatorului-Virus, a divorţului dintre religie şi etică.
Oamenii au ajuns să se roage, economic, capitalist, doar pentru ei şi ai lor (posesiv, proprietarist, economic). Mai este acesta creştinism? Sau asta va fi fost dintotdeauna iubirea de Aproapele? Cine mai e, astăzi, Aproapele în afară de "eu" şi de neamuri, de legătura de sînge, de consangvinitate, şi de legatura prin alianţă, prin schimb de bunuri şi persoane (economică deci), adică de "familia tradiţională"?
Creştinismul, o revoluţie, ca orice revoluţie, eşuată, neterminată - de unde, doar aparent paradoxal, necesitatea prelungirii, a eternizării lui zadarnice, cinice, fără nicio speranţă din partea elitelor, doar pentru conservarea puterii?
Personal, dar cred că nu sînt singurul, trăiesc o stare de uluială, de stupefacţie, de prostraţie: mă simt depăşit. Totul s-a dezgolit, şi înăuntru nu e nimic.
"Neantul valah". Dar Caragiale mai putea rîde, sau, de fapt - artă pură - să încerce să ne facă să rîdem de noi înşine (ceea ce, altă fundătură, sau rezolvare tipic românească, a dus nu la despărţirea curativă de noi înşine, ci la complicitatea morală, la promiscuitatea cu "sinele"), Eminescu mai putea fantasma, iar Cioran mai putea fi disperat. Tonalităţi afective limită, dar limita a fost depăşită, covîrşită, astupată, ştearsă din toate părţile, nivelată pînă la alb, pînă la neant. A şterge nu înseamnă a provoca golul, ci a săpa pînă la gol, a dezgoli golul, a-l revela.
"Variantul" românesc al virusului. Virusul România.
La un nivel mai aproape de vizibil, de tangibil al evidenţei, cercul vicios al consangvinităţii popor-politică strîngîndu-se ca un laţ în jurul gîtului.
Pentru că puterea politică actuală reuşeşte şi ea o performanţă - negativă, fireşte, cum altfel. Aceea de a separa voturile de votanţi, de a-i sacrifica pe votanţi în favoarea voturilor (aparent abstracte).
Sau cum să-ţi abandonezi ţara fără s-o părăseşti.
Eveniment: despărţirea dintre religie - cu atît mai mult creştină - şi etică. Auto-falsificarea religiei creştine. De o parte, slava deşartă a eresului, a minciunii publice sfruntate că ne-am putea mîntui prin catedrale cît mai mari, mai rapace, mai luxoase (casa Domnului, palat al episcopilor săi), de cealaltă parte, consangvin, în oglindă (la fel, dar răsturnat), credinţa eretică - căci în eresuri - în ne-grija faţă de Celălalt.
Cum îşi poate spune, ba chiar se poate lăuda, cum se poate proclama creştin cineva care în loc să propage binele către Aproapele, îl expune, din contră, răului? Cum poate cineva să se pretindă creştin, şi încă frunte încoronată a acestei religii revoluţionare, şi să de-revoluţioneze, să contra-revoluţioneze revoluţia creştină (de-centrarea către Celălalt), să reacţionarizeze individualist, egoist, reductiv, economic(os) creştinismul răspîndind răul, nu binele asupra Aproapelui?
Asistăm la dezvăluirea, la darea în vileag şi la ieşirea în lumină, graţie revelatorului-Virus, a divorţului dintre religie şi etică.
Oamenii au ajuns să se roage, economic, capitalist, doar pentru ei şi ai lor (posesiv, proprietarist, economic). Mai este acesta creştinism? Sau asta va fi fost dintotdeauna iubirea de Aproapele? Cine mai e, astăzi, Aproapele în afară de "eu" şi de neamuri, de legătura de sînge, de consangvinitate, şi de legatura prin alianţă, prin schimb de bunuri şi persoane (economică deci), adică de "familia tradiţională"?
Creştinismul, o revoluţie, ca orice revoluţie, eşuată, neterminată - de unde, doar aparent paradoxal, necesitatea prelungirii, a eternizării lui zadarnice, cinice, fără nicio speranţă din partea elitelor, doar pentru conservarea puterii?
Personal, dar cred că nu sînt singurul, trăiesc o stare de uluială, de stupefacţie, de prostraţie: mă simt depăşit. Totul s-a dezgolit, şi înăuntru nu e nimic.
"Neantul valah". Dar Caragiale mai putea rîde, sau, de fapt - artă pură - să încerce să ne facă să rîdem de noi înşine (ceea ce, altă fundătură, sau rezolvare tipic românească, a dus nu la despărţirea curativă de noi înşine, ci la complicitatea morală, la promiscuitatea cu "sinele"), Eminescu mai putea fantasma, iar Cioran mai putea fi disperat. Tonalităţi afective limită, dar limita a fost depăşită, covîrşită, astupată, ştearsă din toate părţile, nivelată pînă la alb, pînă la neant. A şterge nu înseamnă a provoca golul, ci a săpa pînă la gol, a dezgoli golul, a-l revela.
"Variantul" românesc al virusului. Virusul România.
La un nivel mai aproape de vizibil, de tangibil al evidenţei, cercul vicios al consangvinităţii popor-politică strîngîndu-se ca un laţ în jurul gîtului.
Pentru că puterea politică actuală reuşeşte şi ea o performanţă - negativă, fireşte, cum altfel. Aceea de a separa voturile de votanţi, de a-i sacrifica pe votanţi în favoarea voturilor (aparent abstracte).
Sau cum să-ţi abandonezi ţara fără s-o părăseşti.