Există şi locuri binecuvântate. De necrezut! (III)

Motto: "Pe-atunci pentru mine casele aveau faţă. Faţă de om, vreau să zic... Cineva mi-a spus mai târziu că asta e chiar definiţia Paradisului." (Ioana Pârvulescu)^[i]

După cafeaua băută pe balconul hotelului Wielopole - un loc gălăgios, dar bun pentru un om ca mine căruia îi place zgomotul şi agitaţia (fără să fie exagerată!), semn de viaţă trăită intens -, mi-am început plimbarea de "cercetare" a zonei centrale.

După câţiva paşi făcuţi pe strada Wielopole - hotelul are acelaşi nume cu strada -, am traversat linia de tramvai de pe strada Westerplatte (e poate cel mai sigur oraş, în care poţi traversa străzi aglomerate cu maşini, autobuze, tramvaie, fără teama unui accident, "ca pe câmp", vorba unui foarte bun prieten!) şi am intrat în parc, parte din centura verde ce înconjoară Oraşul Vechi (Cracovia Totius Poloniae urbs celeberrima^[ii]) aproape de Piaţa Centrală, hotărât să merg să respir aerul curat printre arborii aplecaţi asupra aleilor.

O dimineaţă de iunie noroasă, predispusă la ploaie, dar în care parcul era îmbrăcat într-un verde optimist, cu o strălucire misterioasă, în sus, dată de alb-cenuşiul cerului ce se zărea printre frunzele copacilor


După ce m-am întors în ţară, m citit că acest parc, care înconjoară ca zidurile unei cetăţi Oraşul Vechi, este aşezat chiar peste vechile fortificaţii ale oraşului. Fortificaţiile, aflate într-o stare avansată de degradare, au fost demolate din ordinul împăratului Francisc I al Austriei, la începutul secolului al 19-lea. Dar "în 1817 profesorul Feliks Radwański de la Universitatea Jagielloniană a reuşit să convingă Senatul Republicii Cracovia să legifereze conservarea parţială a vechilor fortificaţii, şi anume, Poarta Florian şi Barbacana, unul dintre cele trei astfel de avanposturi fortificate care au supravieţuit în Europa." ^[iii]


Am rezervat un spaţiu aparte pentru Barbacan^[iv], fortul avanpost de apărare a cetăţii Cracoviei, şi o să mergem împreună pe zidurile acestuia, pe coridoarele cu lumină naturală strecurată prin ambrazurile din zidurile groase, unde o să întâlnim detalii surprinzător de frumoase, apoi vom ieşi pe drumul de apărare de pe zidul exterior şi o să privim spre curtea interioară, cândva locul de adunare al soldaţilor, azi spaţiu de spectacole...


Umblând prin fortul Barbacan, mi-am amintit de plimbările prin bisericile fortificate şi cetăţile ţărăneşti din România - cetatea Câlnic, Biertan, biserica fortificată de la Cincşor, Cetatea Făgăraş, Rupea şi multe alte astfel de bijuterii arhitecturale.

Hejnal^[v] (St. Mary's Trumpet Call), un sunet repetat din oră în oră (pe rând de către şapte pompieri), se întrerupe brusc pentru a cinsti memoria pompierului care a cântat din trompetă venirea mongolilor şi s-a oprit doar lovit de săgeată, reuşind totuşi să-i prevină pe locuitorii cetăţii. A fost auzit prima dată în 1392, fiind probabil cea mai veche tradiţie de acest fel. Până la un punct este o tradiţie simbolică pentru întreaga Polonie, de aproape un secol fiind transmisă la Polish Radio (cu o pauză în timpul celui de al Doilea Război Mondial) - aşa cum afirmă arhitectul polonez Wiktor Zin^[vi]. Am ajuns lângă turnul Bazilicii Sfânta Maria (Mariaki) şi am aşteptat, ca mulţi alţi trecători, să aud sunetul trompetei.


Sus, la ultimele ferestre ale Turnului Bazilicii Sfânta Maria, pe patru laturi (patru din opt) ca să poată fi văzut şi auzit din toate direcţiile, apare pompierul cu trompeta sa. Şi după ce cântă îi salută pe cei din stradă.

De aici până în Piaţa Centrală sunt câţiva paşi pe care îi faci lent ca să poţi fi atent la detaliile caselor şi la oamenii care fie traversează cu paşi grăbiţi, fie merg agale în plimbare, fie se aşază pe unde pot să privească şi să admire locul.

Am stat, în puţinul timp avut la dispoziţie, la o terasă a unui restaurant cu privirea spre "mişcarea" pieţei.


Câţiva paşi înapoi...
Am primit de ziua mea (de la doi prieteni foarte apropiaţi) o carte: Istoria Poloniei - Terenul de joacă al lui Dumnezeu^[vii] al cărei autor Norman Davies^[viii], scrie minuţios, dar foarte aspru, căci adevărul este întotdeauna aspru, dur, greu de suportat. Deşi o mare parte din "poveştile" scrise în paginile cărţii le ştiam, am constatat că multe dintre cele citate ca rezultat al cercetărilor autorului nu vor fi pe placul multora. Promisesem la sfârşitul părţii a doua că "despre acest cartier (cel Evreiesc) şi consecinţele Răului", voi reveni, dar după ce am citit capitolele Comunitatea evreiască şi Golgota - Polonia în al Doilea Război Mondial (1939-1945), mi-am dat seama că am prea puţine informaţii, şi am preferat să citez din ce scrie Norman Davies:
"De-a lungul secolului al XIX-lea, teritoriile Poloniei au găzduit principalul rezervor de muncă şi al dinamismului intelectual evreiesc din întreaga lume. În cuvintele Responsei nr.73, dată de marele rabin Moshe (Moses) Isserles "Rema" (1530-1572): «E mai bine să trăieşti cu pâine uscată, dar în pace şi odihnă, în Polonia»."

Se întâmplă adesea când vizitezi gospodăria, casa unui cunoscut sau prieten, să-ţi învârţi privirea şi să găseşti asemănări cu propria gospodărie. Există o soartă a oamenilor care se regăseşte în soarta caselor, există un miros, culoare, şi poate chiar un aer care seamănă. Aşa şi soarta polonezilor are multe momente din istorie în care se aseamănă cu soarta noastră a românilor, poate şi ca urmare a vecinătăţii cu puteri expansioniste ale Europei.

Soarta evreilor în partea centrală şi de est a Europei a oscilat între bine şi foarte rău. După ce hitleriştii au măturat milioane de evrei, Polonia a devenit teritoriul preferat pentru lagărele de exterminare, Cracovia fiind în vecinătatea unor astfel de "locuri ale morţii": Auschwitz-Birkenau (Konzentrationslager Auschwitz-Birkenau). Am folosit pluralul pentru că au fost de fapt Auschwitz 1, Auschwitz 2 (Birkenau), Auschwitz 3 (Monovitz), în cele trei fiind exterminaţi un milion şi două sute de mii de polonezi dintre care majoritatea evrei-polonezi ^[ix].

În plus, după terminarea războiului, s-a văzut că nu numai hitleriştii "au fost autorii Răului" ci, aşa cum scrie Norman Davies, "... NKVD şi Gestapo-ul colaborau îndeaproape... Ambele părţi nutreau un dispreţ evident pentru polonezi şi evrei."^[x]...

Nu-mi voi încheia această mică trilogie poloneză fără a scrie despre vizita, de o zi şi jumătate, la Varşovia. Am vizitat "Centrul vechi" al oraşului, refăcut bucată cu bucată, după distrugerea din noiembrie-decembrie 1944 (după capitularea Varşoviei de la începutul lunii octombrie, după ce polonezii luptaseră 63 de zile cu armata hitleristă căreia i se alăturaseră şi trupe ale Gestapoului). Planul de distrugere a fost aproape total, având ca ţintă principală monumentele istorice (indicate de către istorici de artă germani^[xi]), muzee, Castelul Regal, palate, biserici, biblioteci, colecţii, străzi întregi, toate clădirile pe care germanii le consideraseră fără valoare au fost transformate în mormane de ruine.

Mi-am amintit de cursurile de Istoria Arhitecturii la care ni s-a povestit despre travaliul fără egal al oamenilor de diferite profesii: istorici, arhitecţi, studenţi arhitecţi, ingineri restauratori şi constructori profesionişti sau voluntari pentru reconstruirea cu fidelitate a acestor zone rase de pe faţa pământului. După ce au dat deoparte molozul, au început reconstrucţia direct pe ruinele caselor bombardate. Practic, deşi sună urât, sumbru şi deosebit de trist, Varşovia stă astăzi pe ruine, parţial pe oraşul transformat de bombe şi napalm într-un cimitir. Dar tocmai aici este de remarcat efortul făcut cu mijloace tehnice sărace, şi-mi amintesc mirarea şi admiraţia pe care ne-am manifestat-o atunci ca studenţi; era în 1962-1963.

"Din nisip am construit
Şi s-a prăbuşit.
Din piatră am construit
Şi s-a prăbuşit.

Acum, când mai construiesc,
Am să încep
Cu fumul din horn."^[xii]

Varşovia şi-a construit un centru în jurul Palatului Culturii, un "cadou" din anii 1952-1956 din partea Uniunii Sovietice către poporul polonez, parcă încercând să-l facă dispărut^[xiii]. Nu voi face consideraţii de ordin arhitectural-urbanistic, dar în mod cert este un mare efort investiţional şi nu numai, pentru că este, ca de altfel toată zona centrală, inclusiv Centrul Istoric, foarte bine întreţinut.


Încheierea o dedic unei construcţii deosebite a Europei Centrale: Muzeul Polin, opera arhitecţilor Rainer Mahlamäki, Ilmari Lahdelma, construit în anul 2006 pe locul Ghetoului Varşovian. Muzeul celebrează 1.000 de ani de istorie a poporului evreu în Polonia, şi vorbeşte despre urmele adânci, de neşters, de neuitat ale exterminărilor hitleriste, şi pasivitatea celor din jurul, aşa zişii neutri, care a făcut ca durerea să fie şi mai mare. Am lăsat la final acest Muzeu, dar este un fals final, aşa că mă întorc pe străzile Cracoviei şi-mi evoc, la vedere, amintirea ultimei seri şi plimbări prin acest "binecuvântat oraş", când străzile erau pline de oameni, de vocile lor, dominant exprimând bucuria, îmbrăcaţi cu culori optimiste, când se auzea muzică, când era viaţă. Viaţă adevărată! Şi, credeţi-mă, viaţa oraşelor şi a oamenilor lor, nu are final, pentru că Omul va fi mereu acolo!


Sunt cu gândul către străzile Bucureştiului, către locuri pline de căldură, chiar dacă această toamnă mă contrazice prin puţinele grade pe care ni le oferă temperatura.

Pe curând.
 
(10 octombrie 2021, Bucureşti)