Străzi și picături din cer

Ieșind de la Teatrul Național, pe strada Batiștei, am traversat Bulevardul, am luat-o în lungul străzii Regale, scuze!, strada Ion Câmpineanu, fostă 13 decembrie, fostă Aristide Briant..., pe o stradă aproape goală. La ora nouă și ceva seara erau câțiva trecători, nicio mașină... parcă eram singur cu casele pe lângă care treceam cu pași rari, auzindu-mi vocea în telefon, așteptând venirea unui răspuns.

...

Deodată mersul, ritmul pașilor mi se schimbă, alung graba și, ajuns pe trotuarul îngust, simt că acesta își schimbă înălțimea, cu greu m-am cățărat pe el, parcă urcasem trepte înalte, și ajuns sus pe o platformă m-am trezit în fața unei ape întinse, dar liniștită. Singur pe acel drum, pe măsură ce avansam am simțit, ca un curent de aer, că de fapt sunt urmat de un șir de oameni, tăcuți, cu mers liniștit, moale, ce probabil își căutau și ei drumul spre casă. Uitându-mă în spate vedeam prin ei, erau transparenți, fără culoare. Culoarea nu există? Și erau goi, fără haine pe ei, dar dacă aș fi încercat să le ofer ceva să-și acopere goliciunea m-ar fi refuzat? Poate că da, fiind obișnuiți să umble așa. Oare de unde veneau?

...

Tot ce auzeam era bocănitul cizmelor mele, și undeva în spate uruitul motoarelor de mașini care treceau pe bulevard.

Strada Câmpineanu este una dintre străzile - de fapt segmentul de stradă între Bulevardul Nicolae Bălcescu și Academiei - pe care am mers foarte des, de care mă leagă amintiri de tot felul; era unul dintre drumurile bătute de mine ani mulți, către sau dinspre facultatea de arhitectură și mai în anii 2015-2016.

Ziua, strada e aglomerată cu mașini de tot felul de mărimi și mărci. Trotuarele, înguste ce e drept, sunt parcă înnegrite (privite de sus!) de oamenii grăbiți, înghesuiți, atingându-și umerii unul cu celălalt. De ce îmi place atât de mult? Pentru că păstrează, puțin deteriorat e adevărat, parfumul străzii Regală.


Parterele blocurilor sau caselor sunt ca o poveste romanțioasă, magazin lângă magazin, care îmi dau bucuria că, probabil din motive de economii, au încă fațadele nealterate de suflul modei, al vitrinelor cu rame din PVC, și, din contră, au căutat să le conserve sau chiar să le restaureze imaginea de demult.

Dinspre bulevard privind către strada Academiei, Hotelul Union^[i] cu al său ArtDeco, domină dialogul celor două clădiri din intersecția cu strada Academiei.


La intersecția cu strada Academiei, după ce am trecut de fostul Hotel Union, am întors capul înspre stânga și am văzut silueta Bisericii Dintr-o Zi^[iii] pe fundalul UAUIM^[iv], întunecate amândouă, dar poate la fel de importante în amintirile mele.


Povestea acestei bisericuțe începe în timpul soției lui Constantin Brâncoveanu: "nefericitei soții și mame, Maria doamna, i se datorează zidirea biserici Dintr-o Zi, numită astfel după una anterioară din lemn, atestată documentar în 1670, la care și punerea temeliei. și târnosirea se vede că vor fi căzut în aceiași zi, la un an interval... După ce a ars în 1825, biserica actuală - pe strada Academiei colț cu strada Biserica Enei - s-a terminat de zidit la 1 septembrie 1827, prin grija vel stolnicului Stanciu."^[v]

Trebuie pomenită o ciudățenie, nu dintre puținele, a orașului București, "o punte, ridicată sus pe bârne, care să-l ducă de acasă și până la biserică". Pe cine? Pe domnitorul Ion Gheorghe Caragea. Unde era acest "acasă"?

"Casa", care era palatul domnesc, era "proprietatea banului Dumitrache Ghica" aflată pe Podul Mogoșoaiei, "ocupând locul dintre imobilul fost Resch și strada Edgar Quinet, înglobând deci clădirile de pe marginea pasajului Victoriei, Teatrul Comedia și Capșa."^[vii]


Cât despre "Biserică", e vorba desigur de sus-pomenita biserică Dintr-o Zi.


În drumul meu spre facultate (Institutul de Arhitectură "Ion Mincu", azi UAUIM), treceam zilnic pe lângă această biserică, pe a cărei ușă intră și ies de dimineața până seara oameni de tot felul, sau stau liniștiți, în grupuri nu foarte numeroase, și așteaptă în fața ei, făcând trotuarul să pară și mai îngust decât este.

Când am dat examenul de admitere la facultate, când am alergat într-un suflet să văd listele cu cei admiși, când mergeam agale, după ce băusem un expresso, cu câțiva colegi de an, la mica cafenea de lângă blocul Wilson, la parterul unui bloc sau mai târziu la Katanga, la parterul blocului Malaxa (opera arhitectului Horia Creangă), când mergeam fără tragere de inimă la examene, tot pe lângă această bisericuță treceam și curioasă atitudine, nu i-am pășit pragul niciodată.

De fapt cred că i-am respectat, instinctiv, singurătatea ciudată, între trotuare și carosabile, mărginită de trei limbi înguste de iarbă, una fiind, azi, îngrădită cu panouri din plastic translucid.

Vis-à-vis de "Școala de Arhitectură" a lui Grigore Cerchez, corpul vechi al Universității de Arhitectură și Urbanism "Ion Mincu", se afla în anii '60, Baia Centrală^[viii], pe trotuarul din fața acesteia stăteam de vorbă, uneori, și fumam; azi e un șir lung de blocuri de locuințe cu magazine la parter. Au dispărut pe rând, Baia Centrală și apoi în 1977, demolată cu dușmănie din ordinul lui Ceaușescu, Biserica Enei.


Din strada Ion Câmpineanu, pe lângă Oficiul Poștal de la parterul unui bloc, un fel de alonjă a Blocului Turn Union, intru într-un pasaj, cobor câteva trepte și ajung pe o stradă, strada George Vraca, fosta Sfântul Ionică, stradă care se intersectează cu strada Brezoianu. Strada George Vraca este îngustă, umbroasă, plină de surprize.


...

Epilog:

Pufuleții de nori alb-albăstri, cu picături portocalii venite în contrejour din lumina soarelui, au început să interpreteze un dans cu răsuciri și rostogoliri chemând lumea de sub ei să-i însoțească în țopăiala lor.

Peste drum de casa în care locuiam (provizoriu), la intersecția a trei străzi se afla (casa există și azi!) o clădire ca o formă trapezoidală în plan, o fostă cârciumă, cu obloanele închise pe care se scorojise vopseaua și apăruseră dungi de rugină; pe fațada cu intrarea erau trei-patru trepte, locul preferat al "copiilor".

Îmi amintesc de "copii" mulți, gălăgioși, nespălați și spunând vorbe urâte, care se perindau prin fața mea ascunsă în spatele unui gard din dulapi de lemn, unde stăteam cu pumnii încleștați de teamă și ținând strâns sub brațul stâng o locomotivă. O jucărie adusă de tatăl meu din Germania, o frumusețe care se mișca după ce învârteai o cheie (cheia o țineam pe o sfoară subțire pe după gât) și scotea aburi, o minunăție; imaginea acelei locomotive am păstrat-o toată viața în memorie. "Copii" aceia erau mult mai mari decât mine, erau înalți și vânjoși, niște adolescenți, care se purtau ca niște puștani; acum mă gândesc că nu prea aveau minte și erau și fără școală.

În ziua aceea fumau și emanau un miros greu și amar de mahorcă care m-a făcut să mă opresc la un metru de grupul lor. Ieșisem din curte profitând de un moment de neatenție al bunicii mele... m-am oprit, dar prea târziu. Două namile dintre "copii" s-au repezit și mi-au smuls locomotiva din mână, și apoi au fugit, dispărând pe una dintre străzi, nu știu unde, impresionați, sper, de apariția bunicii mele.


Câteva luni mai târziu, poate după jumătate de an, mergând spre stația tramvaiului cu care urma să ajungem la Parcul Cișmigiu, unde bunica mă ducea să ascult fanfara (fanfara poștașilor!), am văzut, pe caldarâmul străzii, niște mogâldețe acoperite cu pânze albe, cu pete roșii. Am auzit-o pe bunica mea vorbind cu polițiștii, cu uniformele maronii cam boțite dar noroc cu nasturii aurii ce străluceau în lumina razelor de soare, care păzeau locul și foarte mândrii au răspuns cu vocea tare: "I-a împușcat don' colonel Alimănescu". "Ce fac acolo sub cearșafuri?" am întrebat. "Sunt morți!", mi s-a răspuns. Comisarul Alimănescu era "spaima bandiților" și se spunea că nu aresta pe niciunul dintre ei, ci îi împușcă și gata!" "Poate printre ei este și cel care ți-a furat locomotiva", mi-a șoptit bunica.

Ani mulți mai târziu în drumul spre liceul Sfântul Sava (în acele vremuri se numea "Nicolae Bălcescu") treceam pe lângă o tutungerie, aflată la parterul clădirii Palatului Episcopal al Catedralei Sfântul Iosif (luată în mare parte de regimul comunist, situație care a durat între 1950 și 1990). În această tutungerie vânzător era un domn pe care-l chema Alimănescu, fost polițist. L-am întrebat da că el este acela căruia i se spunea "spaima bandiților". Nu mi-a răspuns. Nu știu dacă fusese Comisarul Alimănescu, dar știu că cel care "ținea" debitul de tutun fusese arestat, dispăruse în mod misterios, o cred și astăzi, din motive politice.^[xiii]

...


Azi a fost o dimineață cu mult soare! Iar combinația de culori, frunzele, care și-au pus ținuta de toamnă, te îndeamnă să zâmbești, să alungi mâhnirile și neîncrederea.

(20 noiembrie 2021, București)

POST-SCRIPTUM:
"Niță, "băiatul voinic, blajin și cinstit", ținut de narator "pe procopseală", a fost să cumpere cărbuni de la magazia de lângă gară și acum vine cu căruța plină, cocoțat pe saci.
"Astfel, încet-încet, a ajuns în dosul Teatrului și a voit să treacă peste piață în strada Regală, de acolo pe la Colțești pe urmă pe la Sf. Gheorghe în Calea Moșilor - pe drumul cel mai drept. Dar, vrând să treacă pe Piața Teatrului, nu știe cum, se pomenește într-o grozavă învălmășeală: în față-l năvălea poporul, în spate-l prindeau jandarmii călări.
... Fără să-și ia seama cum calcă, Niță sparge un sac - se revarsă cărbunii.
Atunci, de necaz, începe să scrâșnească dinții și să-njure cu pumnii încleștați.
... în toată învălmășeala, un jandarm călare se repede spre Niță cu sabia ridicată să-i despice capul.
Niță s-apleacă în căruță, ia de la picioare un grunj mare de cărbune și pleznește drept în ochi pe jandarm, care, cu obrazul scăldat în sânge se prăbușește de pe cal.
Pe urmă?
...
Pe urmă... s-a trezit la secție... și altă zguduitură în cap... și iar a adormit.
... Ochiul nu și l-a pierdut din norocire, dar nu s-a popit, fiindcă de când cu împrejurarea din Piața Teatrului, a prins gust de politică.
Atât mai bine. Ce-ar fi ajuns?... popă la țară. NU E MAI BINE OM POLITIC ÎN CAPITALĂ?"

(fragment din "Cu I.L. Caragiale prin București - Un ghid literar-turistic gândit și întocmit de Dumitru Bădița" - Editura Muzeul Literaturii Române - 2016 și din "Cum devine cineva revoluționar și om politic?" - Universul, 3 martie 1900^[xiv])

S-auzim de bine!