un așa-zis ziar de DECEMBRIE

Îmi propusesem să termin la final de decembrie 2021 această "pagină de ziar" pe care am încercat să o fac ca pe un joc de idei împrăștiate și cu grafică specifică (mai dificil de reprodus în mediul electronic, așa că vă arăt doar o bucățică).


Dar pe 26 decembrie 2021 în librăria Cărturești de pe strada Pictor Verona mi-au căzut ochii pe o carte, care m-a atras prin titlul ei: Literatura la feminin - o antologie. Pe coperta cărții am citit câteva nume, care-mi sunt cunoscute, citite și prețioase pentru mine, dintre care Gabriela Adameșteanu, Ioana Pârvulescu, Ruxandra Cesereanu, Adina Dinițoiu, Doamne în ale scrisului contemporan românesc. Nu pot să uit să o numesc pe artista care a ilustrat cartea, Sorina Iuganu.

De ce acest preambul? Pentru că m-a trezit din somnul izolării articolul Ridurile din colțul gurii duc către o insulă - semnat Ruxandra Cesereanu, mi-a deschis o ușă către mine, către ezitările mele.

Anul 2021 este anul optzeci al vieții mele, an care a debutat sub lupa medicilor și a unui tratament foarte "la modă", care, teoretic și practic, te salvează, dar te și poate scoate în afara lumii active. Nu asta a fost ideea medicilor, ci din contră, contau pe dorința mea ambițioasă de a-mi continua viața activă, și asta în condițiile în care mă retrăsesem din teatru, iar poziția de profesor invitat la UAUIM era deja o amintire îndepărtată.

După debutul "medical" al anului, din luna februarie '21 am început pregătirea expoziției de desene ce am deschis-o la Cracovia în iunie, la invitația și cu ajutorul ICR Varșovia, și în special a Doamnei Sabra Daici, iar această perioadă a însemnat mult pentru mine. Am mai scris de altfel în chiar aici, în rubrica de pe LiterNet, despre acest moment minunat al anului care a trecut.

2021 nu a fost un an al izolării, deși poate că mai multă decență în distanța dintre noi nu ar fi stricat. Afirm că am avut bucuria să mă pot întâlni cu mulți oameni, să particip la evenimente importante. Mai presus de toate a fost comunicarea cu prietenii apropiați.

***

Picăturile din cer care cad... dar nu ajung până la mine!


M-a trezit din somnolența unei zile obositoare un mesaj de la o Doamnă care cred că a dorit să-mi explice unele dezacorduri inerente dintre un pacient și un curant. Mesajul era un citat din Baudelaire. Am răsfoit, recitind cu emoție câteva versuri ale lui, în căutarea acelui citat. L-am găsit într-un târziu în proza lui și mi-am amintit, pentru scurt timp ce-i drept, anii aceia rămași mult în urmă, când citeam versurile lui și aderam la "răul" și "viața și moartea" sa, pentru că mi se părea / credeam că înțeleg. "Răul" mi-e însă greu să-l înțeleg, deși mi-ar fi de folos, mai ales în aceste timpuri marcate de "rău".

Charles Baudelaire - Mon cœur mis à nu (1887)
"Le monde ne marche que par le malentendu. C'est par le malentendu universel que tout le monde s'accorde. Car si, par malheur, on se comprenait, on ne pourrait jamais s'accorder. L'homme d'esprit, celui qui ne s'accordera jamais avec personne, doit s'appliquer à aimer la conversation des imbéciles et la lecture des mauvais livres. Il en tirera des jouissances amères qui compenseront largement sa fatigue." ^[i]

Chioșcuri... ziare și reviste tipărite... de care se va uita curând...


Unele chioșcuri dispar (și odată cu ele dispar Ziarele și Revistele tipărite?) Pe altele le susțin florile...

O zi cu soare...

Cu câteva zile înainte făcusem, profitând de o zi strălucitoare de sfârșit de noiembrie, un tur pe străzile ce par dintr-un oraș pierdut. Imagini în lumină. Imagini în umbra palatului Poliției municipale. Imaginile în lumină fac ca orașul să pară frumos, ceea ce chiar este uneori. Deci problema este a culorii în lumină. Avem nevoie de lumina soarelui în orașul ăsta! De fapt avem nevoie peste tot unde ne aflăm.


Orașul pierdut?

Unui oraș pierdut va fi foarte greu să-i redai sufletul, căci despre sufletul orașului este vorba, pierdut, rătăcit cine știe pe unde.
 
Au fost oameni, în timpurile trecute, care au crezut în veșnicia acestui oraș, și au ridicat, cu drag și trudă aceste case care azi par ale nimănui. Și nu sunt ale nimănui, sunt ale orașului nostru. Par părăsite, dar cred că este numai o "pauză", apoi unii oameni care cred în veșnicia acestui oraș își vor începe (ori continua) travaliul de retrezire la viață a acestor case adormite. Oare e un optimism exagerat?


Îngeri peste oraș...
 
Din picături din cer a venit Moș Nicolae, după turneul făcut prin lumea copiilor din preajma străzii mele, înainte să plece, a coborât la mine în casă, a luat căluțul meu antic de pe polița raftului cu cărți și albume, unde stă de ani buni, l-a coborât și l-a transformat într-un cal mare. Un cal zămislit din vise. Ajuns în stradă, mi-a pus lângă căluțul meu antic o scară ca să mă pot urca în șa.


Când m-a știut așezat sus, sus pe căluțul meu antic, Moș Nicolae l-a bătut ușor cu palma înmănușată și am pornit încet, la pas, prin mijlocul străzii. După câțiva metri, căluțul meu antic s-a ridicat plutind peste case.

Îmi place să plutesc peste case, să încerc să ghicesc ce se întâmplă sub acoperișuri și terase, cum sunt așezate obiectele înăuntru, Dar mai ales vreau să văd ce a mai rămas din farmecul și misterul orașului nostru.


Zilele astea zburând peste case am întâlnit mulți îngeri, Sunt îngerii păzitori ai oamenilor.
Îngerii au coborât mai aproape de pământ ca să vadă mai bine, să fie și mai aproape de oameni, să-i oprească să facă "prostii", mai ales în preajma Crăciunului. Să ne ferească de pierderea Credinței. Dacă te uiți spre cer și-l vezi plin de pâlcuri de nori albi să știi că de fapt îngerii și-au desfăcut aripile, și sunt mii de îngeri... În curând se va albi tot pentru că îngerii cu aripile deschise vor umple cerul lăsând lumina soarelui să treacă printre aripile lor...

"Trebuie să vă spun, de la început, că nu am văzut niciodată îngeri", ne spune Andrei Pleșu^[ii]. Ce este drept, nici eu nu am văzut îngeri, nici de aproape, nici de departe. Dar, în schimb, am văzut îngeri din piatră ca basoreliefuri pe pereții unor biserici catolice, am văzut statui din fontă sau bronz pe un soclu din mijlocul unor fântâni (și se făceau că făceau pipi), am văzut - ca mulți alți oameni -, picturi cu îngeri, sau stupidele torturi care au în vârf un înger din zahăr ars vopsit auriu sau altfel (iar felurile în care pot fi văzuți sunt în funcție de fantezia autorilor).

Acum ceea ce contează este că aripile lor deschise cu care acoperă cerul nu lasă razele pofticioase ale Răului să coboare până aici jos, la noi. Îngerul meu este sunet și imagine pe cer, este sunetul pe care-l aud în credința mea.


Silent Night...

De câteva săptămâni, de parcă cineva ar da timpul înapoi, au apărut pe toate display-urile, imagini filmate din drone, de la mare înălțime, mii de tancuri, mulți soldați, multă tehnică de luptă (așa se spune, nu?). Mă gândeam ce bine ar fi fost să fie grupuri de copii care se joacă jocul "de-a războiul". Ei, bine, nu! Erau niște copii mari care se pregăteau, nu să se joace, ci să facă un "mic" război. Băieții, când sunt puștani, se joacă cu tot felul de imitații de arme: pistoale, săbii, mitraliere, avioane, tancuri, și multe alte așa-zise jucării ^[iv] [v].
 

"Puștanii" nu prea știu ce fac, ei se joacă, dar spiritul războiului le intră, din fericire nu multora, în minte și se vor dedica acestuia.

De aproape optzeci de ani lumea nu a mai simțit ce înseamnă un război de mare amploare, un război în care să fie implicată toată planeta. Sigur au existat războaie locale, regionale, dovadă a stupidității și lăcomiei, plus a orgoliului politic. Sunt unii care lovesc și distrug tot ce s-a clădit în timp, în unele cazuri chiar în secole, le place să vadă oameni umblând printre ruine și cadavre, și nu le pasă de suferința altora. Ar trebui să știe că apa unui lac albastru și adânc trebuie lăsată liniștită, în voia ei, pentru că dacă arunci o piatră, cât de mică, suprafața apei formează în locul unde a căzut un mic vulcan și de acolo pleacă multe unde în cercuri concentrice, unele vizibile, altele nevăzute. Suprafața apei și-a schimbat geometria, structura. Nisipul de pe fundul lacului a fost tulburat, peștii au fugit și sigur undele apei vor ajunge la mal până la picioarele celui ce a aruncat piatra. La fel și micile războaie, pe mici suprafețe ale planetei noastre, ne influențează, ne pot schimba viața.

În zilele de azi armele sunt cu totul altfel, sunt digitalizate, unele nevăzute, aproape invizibile, soldați-roboți, drone și tancuri sau submarine fără oameni la bord. Deci războaie fără oameni? Nu cred! Pentru că țintele sunt tot oamenii, orașele lor, casele lor.


...
Dar poate ne-am agitat degeaba pentru că am aflat că "manevrele" sunt spre final și... va fi pace!

FINAL:
Fiecare picătură de suflet (pentru mine sufletul este un fluviu care curge lin sau tumultuos până când întâlnește o cădere de teren; atunci se produce cascada care, privită de sus, este locul unde cad șiruri de apă și unde se formează un imens nor alb din mii și mii de picături și aburi. Așa se face că apa aceea multă dispare "undeva", fără ca cineva să poată vedea acel "undeva"; acolo cred că este "lumea frumoasă a tăcerii veșnice") cade pe pământ, noi pășim, și auzim sunând clopotul care stă acoperit de iarbă și flori.

Mulți nu avem curajul să spunem adevărul, revolta, focul care naște din adevăr revolta, mulți așteaptă! Dar prin ungherele întunecate vor ține ascunse, nu adevăruri, ci mecanisme de construire a acestuia, mulți nu avem curajul să fim cu adevărat ce suntem, multora ne este rușine, socotindu-ne lipsiți de importanță. Noi căutăm importanța? Noi nu numim ce căutam.


Uneori îmi pare că ne-am regăsit locurile...

"Eu este sinteza și conștiința tuturor eurilor mele, a eului meu melancolic din preajma serii, când lumina începe să cadă, a eului meu activ și croit pe ameliorat lume, a eului meu ludic, dornic să se prostească în o mie de feluri, a eului meu violent, isteric și scos din minți,.. a eului meu terorizat de perspectiva catastrofei... Așadar - cine sunt eu?" ^[vii]