Im promptu

Hoinărind prin librării, m-am oprit la "Cărturești" cu un scop anume, căutam Micul Prinț (Le Petit Prince) al lui Antoine de Saint-Exupery^[i]; și am comandat versiunea în franceză și în plus romanul Zbor de noapte (Vol de nuit). Cărțile acestea două nu le mai găsesc printre cele din casă. Am urcat la etajul doi al librăriei și găsind-o pe prima printre cărțile pentru copii mi-am zis, ceea ce știe oricine, că este o carte pentru noi, oamenii mari, dar cu condiția să fi rămas copii.

În acea zi urcând treaptă cu treaptă, mi-am dat seama că, de fapt, trăiam visul din ultimul timp... De la o vreme visez scări.


Visez scări înguste din lemn, scări din piatră cu treptele tocite, scări vechi refăcute, cârpite, scări rotunde, scări ovale, scări monumentale din marmură, scări din parcuri, scări de aiurea... Toate sunt acoperite cu un praf nevăzut ce păstrează urmele pașilor de curând trecuți pe acolo. Și toate treptele - care se acoperă așezându-se unele peste altele, sau acelea pe care natura, plantele și-au făcut loc, creând forme ciudate - sunt semne ale uitării și părăsirii, sau semne ale ascunderii unor secrete, ale unor iubiri acum uitate, ori ale celor care le-au dat forma și veșnicia.

Drumul pe scări poate fi ușor de făcut sau anevoios, poate fi unul al bucuriei sau al tristeții sau oboselii. Drum pe care parcă îl urci printre nori de praf. Praful rămas, veșnicul praf, al amintirilor trecutului. Mi-a fost bine atunci când am învățat cum se construiește desenul unei scări. Am desenat, cu timiditate și modestie, scări. Trepte. Trepte-bucăți din viața noastră.

Fiecare treaptă e un pas care ne înalță. Spre lumină.

Cu un an în urmă scriam despre o scară din cartierul Cotroceni care unește două străzi cu istorii și povești: Strada Doctor Lister cu Strada Alexandru Vitzu, la vremea aceea în curs de "modernizare". O astfel de scară unește vieți de oameni, unește cântecele din mintea noastră. Cu ani în urmă treptele erau din piatră, o piatră tocită, uneori alunecoasă, iarna acoperite de gheață. În crăpăturile dintre plăcile pietrei se vedeau fire de iarbă sau flori sălbatice. Avea viață! S-a înlocuit piatra cu beton și nu știu cu ce a fost acoperit, și de fapt nici nu mai contează când alungi urmele pașilor ce au trecut pe acolo, urcând sau coborând.


Cum arată acum nu știu!

Într-o frumoasă zi de februarie 2022 am ajuns în zona, poate, cea mai plină de romantism, în care parfumul unui trecut și dorit romantism mai persistă împotriva încercărilor de etalare a unei "modernizări" neînțelese, care a rezistat loviturilor valului de demolări din anii '80 ai secolului trecut. O stradă unică în București, numită Strada cu trepte^[ii]: Strada Xenofon^[iii] are primele trepte pornind din strada Doctor Constantin Istrati urcând șerpuind până în Aleea Suter.


După ce ai urcat cele aproximativ cincizeci de trepte se vede cerul și crezi că o să calci pe alt tărâm, e ca o întoarcere în timp.

 
Mai ai de urcat circa douăzeci de trepte și ajungi la piațeta de capăt a Aleii Suter.

Aici găsești un oraș, mă rog!, o parte de oraș, cuminte, așezat, neșifonat prea tare de schimbările, normale, urbane. Anii '90 și ultimii cinci, șase ani au trecut ca un tanc cu șenile peste regulamente și uneori peste respectul față de bucățica de istorie rămasă.

Oare cum se simt cei care locuiesc pe această stradă care nu a cunoscut zgomotul motoarelor de mașini, nici chiar al roților de căruțe și al tropăitul cailor?

Cu riscul de a deschide o paranteză lungă, trebuie să spun că amintirile acestei zone, denumită "Gramont" și "Parcelarea Inter (Filaret)"^[iv], păstrează în memorie uruitul escavatoarelor și al camioanelor din vecinătatea lor, zgomotul înfricoșător al caselor dărâmate, spulberate, țipetele de durere ale celor aruncați în stradă, de fapt în necunoscut, poate și mirosul prafului care se așezase peste tot și toate.

Dar amintirile poate aduc și sunetul pașilor celor ce se plimbau pur și simplu sau al perechilor de îndrăgostiți sau prieteni, care urcau câteva trepte și apoi se opreau pentru câteva vorbe și o țigară. Aceste sunete, murmure, au scris poezii ale unor vieți. Cred încă se mai pot scrie astfel de poezii.

Eu nu am reușit, și e mult de atunci, să asimilez drama și urmările acesteia, urmările acestor demolări și dislocări de suflete care parcă s-au întâmplat ieri. Nu am înțeles sensul, ura pentru istoria acestui oraș (mă refer numai la București, deși drama luase amploare națională).

Trebuie să amintesc aici, acum, ceva. Cu doi ani în urmă (doi ani și patru zile, când scriu acest paragraf este 8 februarie 2022, atunci era 4 februarie 2020), cu puțin timp înainte să înceapă nebunia pandemiei Covid 19, m-am întâlnit cu Radu Boruzescu^[v] cu scopul de a-l intervieva pentru un set de interviuri cu mai mulți scenografi ce urma să apară într-o revistă de arhitectură. Acest interviu, din nefericire, nu a mai apărut și azi nu fac decât să-l amintesc. Poate cea mai mare parte a interviului a vorbit - ca o cale de descărcare - despre felul în care el, Radu Boruzescu, s-a alăturat unui grup de oameni dedicați apărării importantului patrimoniu arhitectonic național.


Aceste patru materiale fotografice aparțin Domnului Radu Boruzescu și urmau să ilustreze interviul. Consider că ar fi fost punctul forte al numărului respectivei reviste, deoarece aveam în fața noastră unul dintre luptătorii din afara României aflată în deriva comunistă-ceaușistă, un artist care își întindea aripile creatoare peste scenografie, actorie și apărător al patrimoniului arhitectural românesc. Poate, cu permisiunea Domniei Sale, voi putea într-o bună zi să public interviul și materialul imagistic care-i era dedicat.

Și gata, închid lunga paranteză.

Așadar, odată urcate toate treptele, ajungi sus, pe platforma din fața hotelului Suter (Palatul Suter^[vi])


Aici se termină scurta călătorie pe strada cu trepte. Dar să facem și câțiva pași pe aleea Suter. Aleea Suter! Cine a fost acest Domn Suter^[vii]?

Ne lămurim imediat: "Sus, pe dealul Filaret, a fost construit în perioada 1902-1906 Palatul Suter - un simbol neoclasic, gândit de către Adolf Suter, un apropiat al Casei Regale. În 1940, Palatul Suter a fost cumpărat de un bancher în a cărui proprietate nu a rămas prea mult timp, clădirea fiind naționalizată de către comuniști și transformată în sediu de partid, iar ulterior în centru al serviciilor secrete sovietice privind operațiunile locale. În anul 2001, clădirea a fost retrocedată proprietarilor de drept și transformată în hotel de lux - Hotelul Carol."^[viii]

Odată cu ridicarea, în anul 1906, a acestui mic Palat așezat pe cel mai înalt punct al orașului, locuință personală a arhitectului, aleea care îi va lua numele, a fost la rândul ei populată cu construcții în stilul asemănător arhitecturii Palatului, multe desenate de arhitectul elvețian F. Schmidts.


Uneori am impresia că nu iubim trecutul orașului nostru, că vrem să înlocuim, să schimbăm imaginile locurilor, cu imagini care multe ne sunt străine. De fapt întrebarea este dacă știm ce vrem, cum am vrea să arate orașul nostru? Poate că multe imagini din acest oraș vor trebui schimbate, într-un viitor, și aceasta face parte dintr-un firesc al vieții. Și poate chiar vom ști ce vrem. Vom ști să vrem mai bine.

Mă voi întoarce pe străzile din acest cartier în căutarea propriilor pași sau a prieteniilor legate aici, să inspir aerul unor istorii, ale unor iubiri ascunse printre case.


Dar voi veni să caut soarele care luminează printre copacii care încă se mai joacă în diminețile frumoase de început de primăvară.

Sau poate, mai bine, voi veni ca într-un vis cu Fabien pilotul zborurilor de noapte, pilotul din romanul Zbor de noapte, în căutarea orașului acela, București, nicăieri^[ix].
 
"Nu uita că fraza ta este un act"^[x]


"... As Fabien says to his wife, who is a little dismayed that he is not upset to be leaving her for his plane: «It's great leaving at night. You pull the throttle control, face south, and 10 seconds later you turn the landscape round and head north. The city has become just part of the seabed.» How simple and yet how immense and exact to the experience of flight that phrase «you turn the landscape round» is.
... I suppose that, given a certain temperament - and Saint-Exupéry was, by all accounts, a dreamy child and young man - it would be almost impossible not to write such a poetic and yet precise work as this, rather as it is hard to take a bad picture of Venice. Flying and writing were in his blood, and the solitude and majestic spectacle of flying across the Andes at night is, I would imagine, conducive to reverie."^[xii]


Pe curând!

(șase - nouă februarie două mii douăzeci și doi, București)