unui copil (fragment dintr-un posibil roman)

Nu-mi vine să cred că, în câteva zile, mi i-am scos din minte pe Cehov, pe Dostoievski, pe Tolstoi, pe Ceaikovski, pe Rahmaninov, mulți ruși de mare valoare, care nu știu de ce nu pot să mă ajute, nu pot să suprapun imaginea lor, a operelor lor, peste toate nenorocirile făcute de "armata roșie", armata rusă, putinistă, barbară.

M-am născut în timpul războiului mondial, al II-lea, am fugit cu mama, bunica și bunicul din calea războiului, și încă și azi aud sunetele sirenelor alarmelor, care soseau cu mult înaintea avioanelor și bombelor aruncate de acestea.

Azi îmi amintesc:
"Am ajuns acolo, departe de războiul care era deja în România. După trei zile de mers într-un compartiment de tren, cu bagaje și călători unii peste alții, un vagon ticsit de oameni care fugeau din calea războiului, trei zile cu o singură oprire, la Chitila, unde am fost dați jos din tren pentru a ne adăposti de bombardament. Tot ce îmi amintesc este că aveam o valiză mică rotundă neagră, pentru mici jucării, printre care o locomotivă adusă de tatăl meu din Germania, și că purtam pantaloni scurți cu bretele (model german?) și șosete albe până la genunchi. Bunica mă ținea de mână în timp ce alergam pe pavajul din pietre mici și alunecoase spre vagonul în care trebuia să ne urmăm călătoria. Graba era mare pentru că trenul se punea în mișcare rapid ca să iasă din zona bombardamentului. Mama și bunica mă luaseră pe sus aruncându-mă practic pe platforma vagonului aflată la o înălțime prea mare pentru mine, după care m-au împins pe ușa blocată de călătorii fără loc în compartimente. Când m-am așezat pe valiza pe care mama mea o pusese pe jos între banchetele din lemn - nu aveam loc pe acele banchete unde stăteau înghesuiți mulți oameni - am văzut că ciorapii mei albi erau maronii cu pete negre, și genunchiul drept julit. L-am acoperit cu mâna ca să nu vadă mama și bunica. Era aer, adică nu era aer, era ceva amestecat cu miros de sudoare stătută.

(Peste puțin timp, când ne-am "așezat", bunica și apoi mama mi-au spus povestea acelui moment - fusesem într-un tren de refugiați din Moldova. Trenul pe care l-am apucat fusese ultimul înainte să ajungă linia frontului peste noi.)

După ce ne-am urcat în tren, am adormit strâns în brațe de bunica și aveam să mă trezesc în gara de la Slatina, în restaurantul gării. Era un spațiu mic, cu câteva mese la care stăteau șase-șapte oameni.

Acolo am stat în picioare toți trei, un timp, așteptând, când deodată un domn în costum gri, cu o pălărie mare maro pe care a scos-o în semn de respect, s-a apropiat de noi:
"Sărut-mâinile Doamnelor, vă ofer loc la masa mea. Probabil sunteți refugiați. Aș putea să vă ajut!"

După câteva zile eram în casa acelui Domn minunat! Am aflat, mulți ani mai târziu, că omul acela bun ce ne primise în casa lui era avocat, dintr-o familie de "chiaburi". Iar familia lui stătea în Craiova ca să ne lase nouă liberă casa, de locuit până la terminarea războiului.

Casa, care din descrierile bunicii mele era un mic conac, era mare, albă, cu un acoperiș înalt (negru îl țin minte, o fi fost șiță), cu un pridvor, cu stâlpi rotunzi tencuiți zugrăviți tot în alb, ridicat de la pământ. Țin minte că urcam greu cele zece-unsprezece trepte din lemn albit de vreme, urcam în fugă, mai mult în patru labe, ca o pisică, când eram chemat la masă.

Despre curte păstrez amintirea unui loc foarte mare - raportat la dimensiunile mele de atunci -, era o curte cu pământ alb pe jos, mult praf, dar flancat, în stânga, de arbori ce-și lăsau coroana jos, aproape că ai fi crezut că îi puteai atinge frunzele cu mâna și făceau umbră deasă.

În fața casei, în dreapta cum intrai în curte, era o bancă din scânduri puse pe niște butuci, pe care o iubeam foarte mult. Era locul unde mă ascundeam când "venea bobandamentu'". "Bobandamentul", care se repeta din când în când, erau de fapt raiduri ale avioanelor americane (sau germane?) în drum spre București. Într-o zi, în timp ce stăteam pe banca mea preferată și mă uitam cum o pisică venită dintr-o curte vecină fugărea două găini proaste, deoarece alergau una lângă alta în același sens, m-a trezit din filmul cu pisica și găinile un zgomot de avion, foarte aproape, deasupra capului meu. Am ridicat privirea și am început să strig: "bobandamentul!" și în timp ce îmi luasem locul sub bancă, am văzut coada în flăcări a unui avion american, cred, deoarece avea o stea albă pe el, lovit de antiaeriana română sau germană, cine mai știa, care se ducea în flăcări să se prăbușească pe un câmp din afara satului. Am văzut și două baloane albe, care desigur erau două parașute, coborând din cer, de care atârnau două siluete și se care se balansau în zbor ca două umbre negre.

M-am întrebat mult timp cum de s-a mișcat atât de repede o gloată de săteni - care cu căruțe, care pe jos - ce au alergat înarmați cu furci și ciomege, strigând, țipând de bucurie, de parcă ei doborâseră avionul, grăbindu-se către locul unde sperau să-i prindă pe cei doi piloți.

Piloții americani, erau doi "copii", doi tineri vlăjgani blonzi, cum mi-a povestit unchiul meu, doctorul, el fiind cel care-i luase și-i adăpostise în casa dispensarului; îi smulsese împreună cu jandarmul din mâinile țăranilor furioși pe "invadatori". România era încă aliată cu Germania, dar peste nici câteva zile, urma să devenim cei mai înfocați dușmani ai "nemților", cu ușurința noastră istorică de a trece dintr-o barcă în alta, în funcție de ce vânt bate în pânzele corabiei și să ne aliem cu americanii, dar și cu sovieticii. Nu mai era mult până când cerul senin din satul unde eram refugiați avea să devină roșu-cenușiu, din ce în ce mai plumburiu odată cu bucuria trecerii noastre la comunism.

Cred că din parașutele celor doi piloți și astăzi am mai găsi bucăți de mătase, așa spuneau sătenii, mătase din care și-au făcut cămăși, rochii de sărbătoare, de mirese, cămăși de duminică și cine știe la ce i-o fi dus mintea.

Sigur este că parașutele au fost sfâșiate, tăiate, împărțite, iar hainele de piele ale piloților au revenit de drept polițaiului și primarului."

De ce povestesc? Am rupt o bucățică dintr-un morman de vorbe - un viitor roman la care scriu, pe care nu contează dacă o să-l public - pentru că se tot vorbește de "cel de-al treilea război mondial". Nu știu cine-l vrea! Deocamdată rușii, cu mârșăvie, toacă mărunt un popor fără vină. Mulți nu avem curajul să spunem adevărul, revolta, focul care naște din adevăr revolta, mulți așteaptă. Dar prin ungherele întunecate vor ține ascunse nu adevăruri, ci mecanisme de construire a acestuia, mulți nu avem curajul să fim cu adevărat ce suntem, multora ne este rușine, socotindu-ne lipsiți de importanță. Noi căutăm importanța? Noi nu numim ce căutăm.

Andrei Tarkovsky, unul dintre marii regizori de film - "cel mai mare regizor al lumii" cum îl numea Ingmar Bergman - a fost prin filmele sale acuzator al războaielor, al brutalității ce bântuie Rusia, al vieții mizere pe care o trăiește acest popor. Filmul său de debut, Copilăria lui Ivan^[i], îmi spune azi că acel copil al nimănui poate fi unul dintre miile de copii rămași fără nimic, ar putea fi un copil ucrainean, un orfan căruia războiul îi schimbă drumul vieții. "Am vrut să comunic ura mea pentru război", a spus Tarkovsky într-un interviu în 1962^[ii], "iar copilăria contrastează cel mai mult cu războiul".

Poporul rus e poate moștenitor al cruzimii mongole - mongolii fiind cei care au introdus conceptul de "despotism oriental"^[iii] în Rusia - cruzime la care au fost supuși sute de ani și care, iată, pare că le-a intrat in fire. Trebuie tras un semn de egalitate între țarii care au făcut din Rusia un imperiu, și conducătorii comuniști care au extins imperiul, făcând "lagărul socialist" (bun nume!), cu toate "ingredientele" sale: teroare, prigoană, delațiuni, strivirea personalității umane, crime, înșelătorii, adevărul și realul transformat în minciuni și lista este nesfârșită.

Nazismul și comunismul - și nu mă interesează doctrinele, ci faptele, în fond nu e nicio deosebire în ce privește comportamentul disprețuitor față de viața oamenilor. Nu contează că e poporul lor sau alte popoare, ele calcă vieți în picioare.

Am văzut, așa cum au văzut mulți, mitingul de pe stadionul Lujniki din Moscova, mitingul lui Putin "de luptă împotriva fascismului și pentru Rusia", și mi-am amintit mitingurile lui Ceaușescu, unde vedeai filmate fețe radioase la fel ca cele ale tinerelor și tinerilor ruși de vineri, dar noi, cei care am trăit acele vremuri, știm cum erau "duși" oamenii la acele manifestări. Discursul "mobilizator" al lui Putin e copiat din aceleași cărți din care au fost școliți toți conducătorii comuniști.

Citez din scrisoarea adresată lui Putin de un mare regizor și creator rus, Lev Dodin^[iv] - care a fost la București, printre multe alte spectacole cu care ne-a onorat, cu acel cutremurător Viață și destin după romanul lui Vasily Grossman, (As the battle of Stalingrad looms, Grossman's characters must work out their destinies in a world torn apart by ideological tyranny and war^[v]), scrisoare care se încheie așa:
"I am 77 years old and in my life I have lost so many people whom I loved. Today, when rockets of hatred and death are flying over our heads instead of doves of peace, I can only say one thing: stop! Let's do the impossible: let's make the 21st century what we dreamed it would be, not what we made it. I'm doing the only thing I can: I'm begging you to stop! Stop.
I'm begging you.
Lev Dodin"

Mai există oameni cu mintea întreagă în Rusia! E marea mea speranță!

Nu mai am nimic de spus, decât să repet:
Stop Putin!

(douăzeci martie două mii două zeci și doi, bucurești)

---