Arhitectura vernaculară (3)

Un ultim gând explicitat aici, înainte de a lăsa trista temă să se odihnească, pentru că, de preluat, nu cred să o preia nimeni. Am spus data trecută că sunt nu prea multe moduri în care se poate întrevedea un viitor bun pentru această arhitectură vernaculară rurală:

1. Restaurarea individuală a diferitelor clădiri reprezentative. Satul moare, expresia lui edificată moare, câteva edificii sunt salvate şi li se aplică un proces de adaptive reuse (refuncţionalizare, am dat ca exemplu data trecută două fotografii de la Pensiunea Dacica, de lângă Boşorod). Cu titlu individual, cu o injecţie de capital privat, sau cu norocul transbordării într-un muzeu al satului, aceste clădiri disparate vor rămâne, fizic, în viaţă. Rămâne să definim ce înseamnă reprezentativ, deci probabil ceva de felul celor mai mândre: biserică, primărie, bancă rurală - în cazul satului gorjean despre care s-a vorbit la simpozionul nostru. Or, dacă acest lucru este adevărat, această arhitectură cotidiană care se pierde nu conţine ea, oare, tocmai esenţa arhitecturii vernacular, centrate pe problem-solving mai mult decât pe împodobire?

2. Utilizarea elementelor de vernacular rural ca atare. Colega noastră, doamna Liliana Chiaburu, face acest exerciţiu păstrător în chiar practica dumisale curentă, rezultând lucrări de stimă. E o soluţie de nişă, dar trainică. (atelieruldearhitectura/casa-lui-nae-ionescu-1938-arh-g-m).

3. Folosirea termenului intermediar de tradiţie. Dacă privim arhitectura vernaculară ca pe un ansamblu de naraţiuni, tehnici şi rezolvări tectonice (structurale, de felul chertărilor în lemn) şi decorative (capiteluri, capete de grinzi, stâlpi ornamentaţi), adică un corpus de arhitectură tradiţională locală, ideea de tradiţie ca predanie ne îngăduie să transferăm aceste tehnici şi rezolvări într-o altă arhitectură, care nu mai e vernacular, dar este tradiţională în sensul prezervării principiilor amintite. Nu mai e vernacular în sensul izolării, dar este tradiţională în sensul de păstrătoare şi continuatoare de sens prin augmentare. Aşa se poate observa că a pornit desprinderea arhitecturii neoromâneşti de cea vernaculară, nord-muntenească (Muscel, Vâlcea, Curtea de Argeş) la sfârşitul secolului al XIX-lea, prin Mincu şi a sa Şcoală Naţională. Aşa străvăd şi trecerea de la palatal brâncovenesc de la Mogoşoaia, prin restaurare cu ghidaj italian, de către G.M. Cantacuzino (o afacere de familie Bibescu-Cantacuzino), distilată apoi în proiectul casei Nae Ionescu, din Băneasa (ceascadecultura).

Prin urmare, există o ieşire din tunel, din crisalida morţii în care e acum şi aici captivă arhitectura vernaculară...