Până acum, opera Oedipe – ce poate fi considerată cea mai importantă creaţie muzicală a românilor – a rămas, din punctul de vedere al recunoaşterii (cu unele puţine excepţii), la un nivel constant de veşnică promisiune şi aşteptare a succesului internaţional.
Această stare de fapt constituie însă, în mod paradoxal, pe lângă legitima frustrare a celor ce cunosc valoarea operei şi un avantaj. Anume acela că Oedipe continuie să fie descoperită şi asimilată repertoriului de gen din tot mai multe ţări ale lumii, într-o epocă în care noutatea a devenit o floare din ce în ce mai rară.
O astfel de “dezvelire” a operei enesciene a avut în sfârşit loc în Statele Unite, nu întâmplător în 2005 an internaţional “George Enescu”. Evenimentul a fost posibil datorită implicării a foarte multe persoane şi instituţii, dintre acestea un rol hotărâtor având College of Fine and Applied Arts al Universităţii din Illinois, Institutul Cultural Român şi Illinois Art Council.
Aşa cum s-a întâmplat întotdeauna cel puţin atunci când a fost vorba despre promovarea muzicii româneşti, nimic nu ar fi fost posibil fără efortul unor vechi pasionaţi de Enescu şi România precum Sherban Lupu (şef al catedrei de instrumente de coarde la University of Ilinnois) şi Ian Hobson, în calitate de director al orchestrei Sinfonia da Camera. Evenimentul central, interpretarea în premieră pe continentul american a operei Oedipe de George Enescu a fost însoţit de un interesant simpozion şi de un recital care a avut ca punct central al programului creaţia enesciană. Prezentată într-o versiune de concert căreia o inspirată regie de lumini şi mişcare a personajelor a conferit producţiei un plus de plasticitate şi dinamism, versiunea americană la Oedipe a constituit, din fericire, un convingător punct de plecare spre eventualele producţii viitoare. Plasată într-un moment al stagiunii plin de evenimente concertistice importante, precum recitalul mezzo-sopranei Cecilia Bartoli acompaniată de asamblul de cameră al Operei din Zurich desfăşurat cu doar o seară înainte, premiera americană a operei Oedipe a avut motive serioase de a trezi curiozitatea publicului.
Provenit în bună măsură din mediul universitar (Universitatea din Illinois are în jur de 36.000 de studenţi şi un număr proporţional de profesori) acest public cu un prag de aşteptare ridicat (şi datorită nivelului excepţional al stagiunii artistice) a fost atras în număr destul de mare de acest spectacol. Aşa cum spunea prof. dr. Jeffrey Buller în conferinţa sa din cadrul simpozionului, “spre deosebire de subiectele unor mari titluri lirice precum Turandot, Tosca sau chiar Aida, Oedipe este un mit cunoscut, un mit ce ne va fi înfăţişat într-o fascinantă mixtură de romantism combinat cu elemente surprinzătoare de modalism, într-o viziune a cărei amploare se ridică la înălţimea povestirii”. La înălţimea mitului şi a operei compuse de George Enescu a încercat să se ridice şi această producţie în premieră, realizată în datele ei finale într-un timp record de doar şase zile. Sinfonia da Camera, orchestra care a inclus opera în programul său, a depus un efort considerabil, chiar dacă ne referim la termenii de comparaţie locali, fiind coordonată de neobositul Ian Hobson şi de concert-maestrul Sherban Lupu. Acestei formaţii – acum în formulă lărgită – i s-a alăturat corul Universităţii din Illinois, regia i-a aparţinut lui Nicholas Di Vergilio, iar producţia a fost semnată de Sean C. Murphy. Rolul titular a fost interpretat de Ştefan Ignat, care prin experienţa acumulată în ultimii ani în mai multe producţii enesciene, a reuşit să coaguleze în jurul evoluţiei sale şi restul distribuţiei, care merită “in corpore” toată consideraţia pentru efortul depus la învăţarea dificilei partituri. Merită menţionaţi Ricardo Herera – un Tiresias cu greutate şi relief, Bradley Robinson – Creon, Ashmani Jha – Iocasta, Ben Jons – Teseu şi Stephanie Chigas, aflată la a doua întâlnire cu partitura Sfinxului.
Şi de această dată, dimensiunea vizuală a fost “simţită” de producători ca fiind o componentă necesară muzicii lui Enescu. De altminteri, despre aceasta dimensiune a Oedipe-ului enescian se pare că vor fi multe de spus în viitorul scenic al acestei partituri. O regie de lumini inspirată a reuşit să mobileze discursul muzical prin sugestia cromatică, în timp ce mişcarea scenică a personajelor a putut crea publicului o imagine cât de cât apropiată de bogăţia afectivă a operei. Fără a intra în amănunte privind simpozionul sau recitalul ce a urmat, concluzia este că un pas important a fost făcut în acest demers prea lent de aducere a capodoperei enesciene în antenţia internaţională pe care o merită. Pentru moment, se pare că Oedipe are o carieră aflată sub semnul eternului început, dar chiar şi aşa, îsi demonstrează forţa. Ca la orice “început” şi la premiera americană au fost lucruri ce puteau fi mai bine făcute. Din fericire însă, faptele “au cântat” şi au făcut-o convigător, încununând un efort cu totul remarcabil.
(corespondenţă din Champaign-Urbana, Illinois)
Articolul apare şi în “Adevărul literar şî artistic”