Dacă nu ar fi fost atât de cursivă, de narativă versiunea lui Jin Wang la Preludiul la unison din Suita I pentru orchestră de George Enescu, am fi avut senzaţia contemplării unei “radiografii” a acestuia.
După personala versiune semnată de Valeri Gergiev în timpul Festivalului “Enescu”, iată că avem ocazia să urmărim în acest atât de bogat an comemorativ Enescu o nouă lectură interpretativă, semnată de Orchestra Naţională Radio şi de dirijorul Jin Wang a Preludiului la unison, veritabilă capodoperă a creaţiei enesciene. Aflat la un prim contact cu creaţia compozitorului român, Jin Wang demonstrează în maniera sa personală cum experienţa unui şef de orchestră cu o carieră ca a sa poate pune în valoare esenţializatul discurs enescian. Această convingătoare interpretare susţine ideea care s-a conturat tot mai evident în ultimul timp şi anume că asociată cu mari nume interpretative muzica lui Enescu are şansa de a pătrunde cu adevărat în viaţa muzicală internaţională.
L-am ascultat de mai multe ori pe Alexandru Tomescu cu Concertul pentru vioară şi orchestră în mi minor de Mendelssohn-Bartholdy. De această dată l-am simţit tratând cu o uşurinţă maximă provocările tehnice ale acestui opus, căruia interpretarea lui actuală îi conferă un farmec discret, ţesut cu fineţe şi sinceritate, înscriindu-se în limitele romantismului ca stare şi nu numai ca stil sau curent muzical.
Ascultând concertul de deschidere al stagiunii 2005-2006 am avut din nou senzaţia în Simfonia Alpilor de Richard Strauss că Orchestra Naţională Radio este o formaţie de elită care are capacitatea de a atinge performanţe remarcabile atunci când este condusă cu inteligenţă muzicală şi har, dar mai ales atunci când fiecare instrumentist (sau, mă rog, majoritatea) îşi aminteşte că menirea lui este aceea de a conferi viaţă partiturilor pe care le abordează, cu o totală implicare artistică şi intelectuală şi, evident, la parametrii tehnici cei mai înalţi. Simfonia Alpilor este una dinte cele mai dificile lucrări simfonice ale marelui repertoriu, face apel la un aparat orchestral amplu (remarcabil cornistul invitat de la Filarmonica din Bacău), iar performanţa Orchestrei Naţionale Radio din acest concert de deschidere ne-a făcut să sperăm că vom avea parte în continuare de concerte tot mai interesante, aşa cum s-a întâmplat frecvent în ultimele stagiuni.
La două zile după această seară, un alt concert extraordinar era găzduit de această dată de Opera Naţională din Bucureşti, care alături de Astral Telecom şi Banca Transilvania – prin Fundaţia “Transilvania” –prezenta o seară cu caracter umanitar, toate fondurile strânse cu această ocazie urmând a fi folosite pentru proiecte speciale destinate reconstrucţiei zonelor afectate de inundaţii. Orchestra Operei bucureştene, dirijată de Vlad Conta şi avându-i ca solişti pe soprana Roxana Briban, mezzo-soprana Claudia Codreanu, tenorul Marius Manea şi basul Pompeiu Harasteanu a prezentat în acest context celebrul Recviem de Verdi.
Am menţionat şi acest concert aici pentru că el susţine ideea că Bucureştiul începe să fie, din punct de vedere muzical o capitală europeană demnă de acest nume, un alt eveniment marcant în acest context fiind programat pentru 18 octombrie, când la Ateneul îl puteam asculta într-un concert extraordinar organizat de Deutsche Welle pe unul dintre cei mai importanţi dirijori ai contemporaneităţii, Kent Nagano.