31.10.2021

Traducere şi prezentare de Bogdan Ghiu, Editura Contrasens, colecţia "Novus", Timişoara, octombrie 2021
 
Există două pietre în mijlocul unei grădini, undeva în Japonia. Stau acolo drepte, neclintinte şi vorbăreţe. Sînt nişte pietre memoriale, monumente rituale proprii culturii shintoiste, menite a-i celebra pe absenţii care contează. Sînt două pietre cenuşii, solemne, asemănătoare altor pietre vorbitoare de pe cuprinsul Japoniei. Pietre care comemorează caii morţi în luptă, animalele şi păsările vînate, melcul-parazit Miyairi care a fost eradicat. Altele aduc mulţumiri pensulelor pentru stampe, àcelor de croitorie care au slujit cu fidelitate pînă la sfîrşit, serviciilor de ceai pe care le-am îndrăgit şi care şi-au dat obştescul sfîrşit. Cele două pietre din această grădină spun altă poveste. Pe una se poate citi: "În amintirea celulelor şi a vieţilor artificiale". Pe cealaltă: "În amintirea microorganismelor". Ne aflăm în grădina universităţii Waseda, în care biologi lucrează zilnic cu astfel de entităţi. Sau sînt lucraţi de ele, în special de celulele artificiale pe care le creează şi le manipulează neîncetat. Ce sînt ele? Cum trebuie ele gîndite? Adică, aici, cum trebuie ele privite? Da, celulele se reproduc, sînt, într-un anumit fel, vii. Însă nu, cei care lucrează cu ele nu sînt siguri că ele pot propriu-zis să şi moară. Pe piatra memorială dedicată vieţilor şi celulelor artificiale, în jurul inscripţiei principale, au fost gravate nişte simboluri: o elice de ADN, o membrană lipidică, un ribozom, o fiolă în care cresc nişte celule, un ochi. Condiţiile minime pentru a crea viaţă. Nu este însă vorba de o piatră memorială tradiţională, ci de o operă de artă contemporană care îi împrumută forma şi magia celei dintîi. Artistul aflat la originea creării acestor două pietre intitulate aPrayer (2016) este Hideo Iwasaki. El este, de asemenea, cercetător în biologie celulară la Waseda. Asemenea colegilor săi, Hideo Iwasaki este confruntat cu experienţa acestei nelinişti: cu ce, cu cine au ei de a face? Există o tensiune formală între porţiunile de indecis {irrésolu} din el, arhipelagurile constituite din ceea ce el crede că ştie şi face, şi aceste forme stranii de viaţă: ceva nu merge, acroşează, agaţă. Există mai multe posibilităţi de a rezolva {résoudre} această tensiune. El ar putea, de exemplu, să tranşeze, să decidă în sinea sa cu privire la statutul acestor celule, sau să oculteze problema. Alege însă, dimpotrivă, să accentueze, să exacerbeze tensiunea formală resimţită. Pentru că nu ştie cum să se raporteze la aceste celule artificiale, ce sînt ele, cine sînt ele, Hideo Iwasaki face gestul contraintuitiv de a înălţa o piatră memorială în onoarea lor - şi de a o lăsa să acţioneze: aceasta este rezolvarea tensiunii formale propusă de el.
 
Pietrele memoriale şi ritualurile care le însoţesc sînt un mod de a "recunoaşte retrospectiv că «ceva era în viaţă»" (1), explică Hideo Iwasaki. Faptul de "a fi în viaţă" nu trebuie înţeles, aici, în sens strict biologic: nu înseamnă a recunoaşte entităţile celebrate ca pe nişte organisme vii. A recunoaşte că ceva era în viaţă înseamnă, în cazul de faţă, a recunoaşte felul în care acest lucru acţiona în profunzime în existenţele noastre, felul în care el conta pentru noi. Pietrele sînt revelatoare ale importanţei fiinţelor şi lucrurilor. Constituie şi o formă de gratitudine pentru ceea ce aceste fiinţe şi aceste obiecte au oferit, au permis, au produs ca efecte. A înălţa o piatră memorială în onoarea celulelor şi a vieţilor artificiale înseamnă, astfel, a reformula tensiunea formală iniţială. Este un mod de a sări peste obstacolul iniţial care bloca imaginarea unei soluţii: întrebarea nu mai este: "ce statut au aceste celule?". Pentru că funcţia pietrelor memoriale nu este de a conchide cu privire la "natura" entităţilor, ci de a face a posteriori dreptate relaţiilor dintre ele şi noi.
 
A crea o piatră memorială închinată unor entităţi la care nu ştim cum să ne raportăm, şi a o lăsa să acţioneze. Opera aPrayer este un dispozitiv care face să apară o relaţie cu celulele artificiale despre care încă nu ştim dacă este justă sau dacă ne-o dorim. Ea ne forţează să le luăm în considerare chiar dacă nu ştim dacă aceasta este poziţia potrivită. Ne pune în vedere să le tratăm cu atenţie şi gratitudine chiar dacă nu ştim cine sînt şi, astfel, dacă merită cu adevărat. Hideo Iwasaki deturnează un dispozitiv de recunoştinţă {reconnaissance: recunoaştere} făcut pentru a funcţiona a posteriori, după dispariţia entităţilor celebrate, pentru a-l desfăşura simultan cu frecventarea cotidiană a acestor entităţi în laborator, în cazul de faţă nişte celule. Punîndu-ne în această situaţie inconfortabilă, angajîndu-ne în nişte relaţii pe care noi nu le întreţinem în mod spontan cu nişte celule, aPrayer, întocmai celorlalte pietre memoriale, nu se exprimă cu privire la statutul acestora. Din contră, opera este un dispozitiv de menţinere şi de adîncire a neliniştii, a tensiunii formale. Ea îi sileşte pe biologi să reformuleze problema în termeni relaţionali: în ce relaţii se află ei cu celulele artificiale? Piatra memorială permite, probabil, aducerea dintr-o dată la lumină a felului în care ele le influenţează în viaţa de zi cu zi, a felului în care ele le adîncesc reflecţia cu privire la ce este viaţa, în care acţionează asupra modului lor de a lucra şi de a gîndi (2). Opera ne somează, însă, şi să ne gîndim la relaţiile pe care am vrea să le avem cu ele: vrem să ţinem seama de ele? Ce ar implica asta? Ce loc vrem să le acordăm? Mai departe, opera ne face să reflectăm la toate cele şi toţi cei cărora am putea să le dedicăm o piatră memorială: pe cine punem noi preţ în viaţa de zi cu zi? Căror fiinţe vii le acordăm noi atenţia noastră, gratitudinea noastră? Şi pe cine uităm? Cine este invizibil ochilor noştri, cînd de fapt acţionează în vieţile noastre? Căror fiinţe vii le datorăm noi ceva astăzi, dar am uitat să le mulţumim?
 
Altfel spus, aPrayer produce efecte la două niveluri. Opera vine mai întîi să transforme în mod imperceptibil relaţiile cotidiene, practice, simbolice, ontologice pe care le întreţinem cu celulele artificiale. Iar mai departe, printr-o surdă efectivitate a artei, ea ajunge chiar, poate, să transforme cine sînt ele în ochii noştri. Este probabil că biologii de la Waseda privesc cu alţi ochi, mai atenţi, mai sensibili la complexitate, celulele artificiale cu care lucrează. "De ce nu ne-am gîndit înainte la asta?" (3), se întreabă exclamativ un coleg al lui Iwasaki. Opera a inventat o voinţă, impune ceva ca o formă de necesitate despre care ne întrebăm cum am putut să ne lipsim pînă acum. Şi este foarte probabil că pentru foarte mulţi oameni care ajung să intre în contact cu această operă, pentru care celulele artificiale nu existau în spaţiul lor mental înainte de întîlnirea cu ea, ceva, de asemenea, a putut să se schimbe. Faptul de a le întîlni în cadrul unui omagiu prin intermediul unei pietre memoriale, prinse în aceste tensiuni, le face dintr-o dată să existe cu foarte mare putere, făcîndu-le să apară ca un punct fierbinte al lumii, să se impună ca nişte entităţi demne de întreaga noastră atenţie. Tocmai, probabil, pentru că este înscrisă într-o încercare de rezolvare a acestei tensiuni formale, creată de întîlnirea ei cu celulele artificiale, poate opera lui Hideo Iwasaki să constituie cu atîta putere şi pentru alţii, care împărtăşesc cu artistul-cercetător o aceeaşi parte de indecis, o întîlnire individuantă.
 
Însă opera iradiază şi la un alt nivel. Provocînd în noi o reflecţie cu privire la toate celelalte fiinţe care sînt vii vii demne de o piatră memorială, ea ne interoghează, ne zdruncină, ne lărgeşte, ne reconfigurează regimul şi cîmpul de atenţie. Iar această atenţie este în totalitate politică. Pentru că există o esenţă discretă şi preinstituţională a politicului care se decide în deplasările pragurilor şi ale punctelor de trecere care ne dictează ce anume merită atenţie. Problema feminismului a manifestat, în ultimele decenii, aceste deplasări, iar problema diferenţelor de tratament dintre genuri a devenit, brusc, un astru care atrage multă atenţie. Problema muncii alienate şi a raporturilor capital/muncă, problema condiţiei tuturor celor care nu deţin mijloace de producţie, ci îşi vînd forţa de muncă, naturalizată în primul capitalism, a devenit, de la Marx încoace, un obiect al celei mai viguroase atenţii.
 
Or, ceea ce face opera lui Iwasaki asupra noastră, occidentalii, modernii, naturaliştii (4), obişnuiţi să nu luăm în considerare decît fiinţele umane, este tocmai să deplaseze pragul politic a ceea ce merită atenţie. Creînd acest memorial pentru nişte celule artificiale, adică pentru nişte entităţi aflate la limita spectrului viului, opera poate să creeze în noi o breşă prin care să se strecoare discret toate celelalte fiinţe vii, cele pe care noi le-am lăsat pe dinafară, în afara cîmpului atenţiei noastre politice. Toate acele fiinţe pentru care nu există, la noi, nicio piatră memorială, în pofida faptului că darurile şi efectele lor asupra noastră sînt nenumărate, constitutive şi demonstrate. aPrayer ia forma unei întîlniri individuante politice care se confundă, aici, cu o întîlnire individuantă ontologică: a deplasa pragul atenţiei politice revine, aici, la a deplasa liniile invizibile ale cosmologiei noastre care neagă sau invizibilizează ceea ce primim noi de la fiinţele vii, felul în care le sîntem atît de profund afiliaţi. Cîte pietre memoriale am uitat să înălţăm pentru polinizatorii care, an de an, fabrică primăvara vegetală, producătoare de hrană? Pentru viaţa solurilor a căror microfaună este marele ţăran acefal? Pentru pădurile care ne înjghebează coconul respirabil care e atmosfera? Cîte pietre am neglijat să închinăm, urmaşi uituci ce sîntem, strămoşilor care ne-au purtat pe braţe pînă aici, dăruindu-ne puterile lor evoluţionare şi ecologice? Micului mamifer placentar, asemănător unui şoarece-de-pădure, supravieţuind extincţiei cretacic-terţiare care i-a înghiţit pe marii saurieni pentru a ne transmite, ca printr-o ştafetă, miracolul vieţii sexuate, al viviparităţii, al plenitudinii afective a parentalităţii? Primei celule care, prin endosimbioză, a încorporat o bacterie devenită mitocondrie, organită care acţionează clipă de clipă în trupurile noastre acea minune pe care o reprezintă sintetizarea energiei? Hominianului acoperit cu blană, gol, care a descoperit în mod strălucit focul, originînd în felul acesta, atît prin filiaţie, cît şi prin invenţie culturală, forma de viaţă care sîntem?
 
Din acest punct de vedere, piatra memorială a lui Iwasaki constituie o întîlnire individuantă decisivă pentru vremea noastră, pentru epoca noastră caracterizată printr-o criză ecologică sistemică. Ea intră în dialog direct cu un punct-cheie al acestei crize. Bineînţeles, criza ecologică care ne caracterizează este o criză a societăţilor umane: ea pune în pericol soarta generaţiilor viitoare, înseşi bazele subzistenţei noastre şi calitatea existenţelor noastre în nişte medii pîngărite. Ea este, de asemenea, şi o criză a fiinţelor vii: sub forma celei de-a şasea dispariţii a speciilor, a defaunizării generalizate, ca şi a fragilizării dinamicilor ecologice ca urmare a schimbării climatice, şi a reducerii potenţialurilor de evoluţie ale biosferei. Dar ea este şi o criză a altceva, a ceva mai discret şi, poate, fundamental. Acest punct orb, propunem noi ipoteza, îl constituie faptul că actuala criză, mai mult decît o criză a societăţilor umane, pe de o parte, şi mai mult decît o criză a fiinţelor vii, pe de altă parte, este o criză a relaţiilor noastre cu viul.
 
O spectaculoasă criză a relaţiilor noastre de producţie cu mediile vii, încapsulată în fizionomia extractivistă şi financiarizată a capitalismului actual, dar şi o criză a relaţiilor noastre existenţiale colective cu viul, a branşamentelor şi a afilierilor nostre la fiinţele vii, este cea care dictează chestiunea importanţei lor, prin care ele fac parte din lumea noastră sau se află în afara lumii noastre sensibile, practice şi politice.
 
Această criză este greu de numit şi de înţeles. Fiecare presimte, totuşi, cu precizie ce anume ne porunceşte ea: că trebuie să trecem la alte relaţii cu fiinţele vii. Există, totuşi, un aspect al acestei crize a relaţiilor noastre cu fiinţele vii care trece ceva mai greu observat, ca urmare a caracterului discret şi nezgomotos al dimensiuii sale politice, adică a posibilităţilor sale de politizare. Este acela care constă în a gîndi această criză ca pe o criză a sensibilităţii. Prin criză a sensibilităţii, înţelegem o sărăcire a ceea ce putem să simţim, să percepem, să pricepem şi să urzim în materie de relaţii cu viul. O reducere a gamei de afecte, de percepte şi de concepte, ca şi de practici, care ne leagă de el. Avem foarte multe cuvinte, tipuri de relaţii, tipuri de afecte pentru a caracteriza relaţiile dintre oameni, cu artefactele ori cu operele de artă, dar mult mai puţine pentru relaţiile noastre cu viul. Această sărăcire a ambitusului sensibilităţii faţă de viu, adică a formelor de atenţie şi a calităţilor de disponibilitate faţă de el, constituie în acelaşi timp un efect şi una dintre cauzele crizei ecologice care ne caracterizează. Tocmai acestei sărăciri a sensibilităţii noastre faţă de viu vine să-i răspunde opera lui Iwasaki, prin crearea acestor pietre ale memoriei care interoghează şi totodată lărgesc cîmpul prezent al atenţiei pe care o acordăm viului. Care îl îmbogăţesc. Care duc la constituirea unor noi relaţii, a unor noi afilieri la acesta. O artă gîndită ca putere de a provoca întîlniri individuante constituie, probabil, un răspuns pe măsura acestei crize a sensibilităţii.
 
Deplasările tectonice din arta atenţiei politice a unui colectiv uman se manifestă printr-un simptom elocvent: simţul tolerabilului şi al intolerabilului. Un rege de drept divin, de exemplu, nu mai e tolerabil azi. Dispozitivul inconştient al tolerabilului şi al intolerabilului este o maşină delicată, încorporată în fiecare dintre noi, instruită de fluxuri sociale şi culturale. Problema este ca raporturile noastre cu viul să poată să devină intolerabile. Ca ideea dispariţiei păsărilor de pe cîmpii, a insectelor europene şi, în general vorbind, a formelor de viaţă din jurul nostru, prin inacţiune, ecofragmentare şi extractivism (stadiul obsesional al industriei extractive care priveşte tot ce există ca pe o resursă de exploatat), să ne devină în mod calm, evident, la fel de intolerabilă cum este monarhia de drept divin. Şi asta pregătind nişte întîlniri care să le facă să pătrundă în spaţiul politic a ceea ce merită atenţie: adică a ceea ce ne cere să fim atenţi şi să ne purtăm îndatoritor, cu atenţie. Nişte întîlniri pregătite aşa cum este, de exemplu, aceea permisă de opera lui Iwasaki.
 
Nu trebuie să subestimăm niciodată puterea unei întîlniri cu o operă de artă - chiar şi atunci cînd aceasta nu este decît o bucată de piatră din adîncul unei grădini de undeva din Japonia.
 
 
NOTE
1. Extras din spusele lui Hideo Iwasaki cu ocazia unei conferinţe ţinute la Paris în cadrul colocviului "La vie à l'œuvre" {Viaţa la lucru / Viaţa operînd}, organizat la Muzeul Vînătorii şi al Naturii (16-17 octombrie 2017). 
2. Acest aspect e sensibil mai cu seamă în înscripţia gravată pe dosul pietrei memoriale: "Prin prezenta recunoaştem că acest monument din piatră comemorează celulele şi vieţile artificiale care nu au văzut încă lumina zilei, dar care vor fi sintetizate foarte curînd. Sperăm că acest monument ne va ajuta să regîndim condiţiile care ne fac să facem experienţa vitalităţii, ca şi istoria ideilor de viaţă".
3. Cuvinte citate de Hideo Iwasaki în cadrul conferinţei citate mai sus.
4. Vezi Philippe Descola, Par-delà nature et culture {Dincolo de natură şi cultură (netradusă în română)}, Gallimard, Paris, 2005. Naturalismul este definit în această lucrare ca ontologia proprie Occidentului, care priveşte viul ca pe o materie neînsufleţită, lipsită de interioritate.

0 comentarii

Publicitate

Sus