Refuz

Problema noastră s-a dovedit a fi insolubilă. Concepţia mea de viaţă, aşezată, de drum lung, era în permanent conflict cu felul ei agitat de a fi. Carpe diem, spunea ea mereu. Nimic rău în asta, Horaţiu, cu condiţia să nu fie un scop în sine!

În timp ce eu îmi imaginam viaţa de familie ca pe o partidă de şah, cu o strategie clară, şi cu mişcări pe care le pregăteşti din vreme pentru mai târziu, ea se baza pe inspiraţia de moment, căutând rezolvări ad-hoc. N-o interesa că trage ba hăis, ba cea, nici că alunecă mereu către situaţii limită, care o pun în situaţia de a cere ajutor. Obişnuită să fie răsfăţată, găsea normal să te sacrifici pentru ea fără să comentezi. Abordarea funcţionase până atunci, şi nu intenţiona să o schimbe.

Nu şi-ar fi putut închipui că aş putea s-o refuz, sau că m-aş putea plânge. După o boacănă, spunea "Dacă nu-ţi place, alta mama nu mai face", şi cu asta, basta. Când am început s-o refuz, sau să-i fac observaţii, a explodat. Nu prima sau a doua oară, ci regulat, de fiecare dată, până la capăt. Era ca ea, sau deloc. Nu rămânea loc de discuţie.

Realitatea este că mă predasem de la început fără condiţii. Când am început să pun întrebări, era deja prea târziu.

Ne trezeam dimineaţa, şi îmi spunea "Am rămas fără ţigarete, nu te duci tu să-mi cumperi un pachet de Snagov?" Pentru astfel de lucruri avea o voce specială, blândă, insinuantă, uşor lungită şi graseiată, mult diferită de vorba ei obişnuită. Dădea în felul acesta de înţeles cât de mult îşi dorea să i se îndeplinească dorinţa. Deşi nu credeam că e treaba mea să-i cumpăr ţigarete, după o mică ezitare o făceam totuşi, lucru de care apoi nu mă simţeam deloc mândru. Mi-a luat însă mult timp până să învăţ s-o refuz.

(Bucureşti, noiembrie 2021)