Care intelectuali? (Ştii s-o scoţi, scoate-o!)

Nu mi se pare că s-a schimbat ceva, dimpotrivă, de când am publicat acest text, la începutul anilor 2000. Îl reamintesc aici:

Realizarea ca intelectual nu este privită la noi drept obiectiv ultim de carieră. A fi profesor nu mai mulţumeşte până la capăt. A fi cercetător - nici atât. Nu mai avem tentaţia unei opera magna, a proiectului încheiat într-o viaţă de om, a edificiului isprăvit. În loc să îşi fructifice la maximum potenţialul profesional pentru care s-au pregătit şi harul, de la care cei ce au investit încredere mult aşteaptă, în loc să îşi scrie cărţile, operele în completare, parte dintre bunii acestei patrii merg în locuri de perdiţie unde îşi macină forţele, măsurându-se inegal şi inutil cu stihiile, sau dispar în faldurile angajării la stat. Fireşte, nu e de neglijat distanţa care separă lumea reală, unde se fac bani, de lumea învăţământului superior şi a cercetării avansate, unde bani nu se fac, din pricină că, de o generaţie deja, guvernanţii îşi trădează sistematic patria sabotându-i învăţământul şi cultura. Expertiza este uneori mai necesară acolo unde emerg şi lucrează forţele pieţii, decât în stagnantul regn al funcţionărimii publice, acolo unde se consumă energie în van. Nu există doar "virtuţi prost plasate" (A. Pleşu), ci şi competenţe la fel de prost administrate.

Or, steagurile lui Pristanda şi proiectele de societate propuse în doisprezece ani de către intelectualii români se numără cam la fel. Suntem, la nivelul discursului public promovat de către aceştia in urmă, încă în stadiul unei nocive, dizolvante culturi a văicărelii. Ieşirea din tărâmul strict al profesiunii, ocupat fără mari eforturi, căci densitatea de experţi (şi, deci, de expertiză) e redusă, nu se produce, aproape exclusiv, decât pe drumul bătătorit al suficienţei dezangajate, care judecă şi dă verdicte din aerul olimpian, dar sulfuros, al opiniei nesolicitate. Plângerea de la începutul mandatului a fostului preşedinte a fost reală: când au fost invitaţi să se implice direct în schimbarea geometriei sistemului pe care îl huleau la oral şi la scris, mulţi distinşi intelectuali au picat la proba practică, refuzând să se implice.

Ştim toate motivele eşecurilor noastre, ca societate, dar nu suntem capabili să producem modele alternative. Cunoaştem toate defectele celor care se angajează direct, dar refuzăm să o facem noi înşine. Nici în posturi administrative sau executive, nici în postura onorantă de expert consiliind un om politic sau o grupare, nu se găsesc prea mulţi intelectuali de calibru după 1989 (cu excepţia, fulminantă de altfel, a d-lui Andrei Pleşu). Toţi şed mai pe moale, în zona "comentariului", a "analizei". Proiectele însă lipsesc, lipsesc, lipsesc. Nimic nu se coagulează, prea puţine institute de cercetări ale societăţii chiar lucrează, sau, dacă o fac, discreţia le este handicap sever, devreme ce în spaţiul public ar trebui să se petreacă demersurile lor. Dacă Institutul de studii democrate a produs o chartă a învăţământului, ea nu este încă un document de vizibilitate şi dezbatere publică, într-un moment când se pregăteşte, de pildă, o lege "nouă" a învăţământului superior. Dacă există studii liberale, ele se întâmplă la club, dar nu se văd acolo unde pot lucra efectiv, în/asupra spaţiului public. Cât despre proiectele creştin-democrate de societate, ele chiar sunt sublime...

Care este soluţia? Ca peste tot altundeva decât la noi, ea este expertiza. Profesionalismul atent şi serios (cel puţin) într-un domeniu de "calificare" este vitală pentru ca pronunţarea dinspre acest domeniu cunoscut asupra problemelor spaţiului public să nu devină ridicolă. Celelalte opinii trebuie ţinute in sotto voce, întrucât, deşi cu siguranţă deosebit de interesante, ele nu se proiectează pe acelaşi fundal de credibilitate ca acelea ale unui specialist. Nădăjduiesc că întoarcerea unui număr semnificativ de asemenea specialişti de prin şcoli occidentale să schimbe profilul pronunţării unei opinii în spaţiul public românesc şi să îl îngreuneze cu substanţă şi concreteţe, cu aplicabilitate şi perspectivă temporală. Cultura văicărelii trebuie extirpată şi înlocuită, de către tânăra generaţie, cu una a proiectelor de viitor fezabile. Cinismul şi suficienţa inaderentă la realitate care patronează încă spaţiul public sunt plictisitoare deja, oricât de impunătoare vor fi fiind numele care le proferează.

Haideţi la treabă, oameni buni, că este totul de făcut şi puţin timp de pierdut! Lăsaţi jocul cu cuvintele de sticlă calpă ce din coadă nu mai sună, conectaţi-vă la realitate şi învăţaţi bine o meserie, oricare ar fi ea, apoi profesaţi-o până la capăt cu onoare şi competenţă.