Supravegherea este o privire de sus, care controlează câmpul vizibilităţii. Această extragere din rândul privirilor care, încrucişându-se, susţin evenimenţial locul public, aşadar această extragere din câmpul orizontal de vizibilitate reciprocă între umani este semnul dintâi al instituirii unei relaţii univoce. Cel ce priveşte împrejur dintre semeni nu are perspectiva de ansamblu pe care o oferă supra-vegherea. În a privi şi a se lăsa privit, el nu este diferit de semenii săi. Chiar spaţiul privat pe care şi-l poate privi este o formă de a controla doar propria vizibilitate: îngădui sau nu celorlalţi să mă privească. Cel ce priveşte de sus însă (ori dintr-o altă poziţie privilegiată, cum este cazul panoptikon-ului lui Bentham), controlând vizibilitatea celorlalţi faţă de punctul său de vedere privilegiat, vede ansamblul dar pierde din vedere detaliul, indivizii-privire. A avea posibilitatea de a supraveghea (a vedea ansamblul, cu sau fără a fi văzut) este garanţia, pentru Foucault, că pedepsirea este eficientă. Inspaţierea inegalităţii pe care o generează vegherea de sus o transformă pe aceasta în mijloc de instituire şi menţinere a ierarhiei sociale, a controlului, a dominaţiei - într-un cuvânt, în putere.
Supraveghere vrea să mai spună de asemenea şi exces de veghere, sens care se adaugă celui anterior, dătător de putere. Lumina permanent aprinsă din Kremlin-ul stalinist era semnul unui astfel de exces de veghe, al supra-vegherii pe care puterea o exercita asupra spaţiului public: indivizii dorm, suspendând veghea asupra propriei fiinţe, în vreme ce puterea nu: veghea ei asupra celorlalţi este neîntreruptă şi ubicuă. Privirea de sus este implicită în proiectul de oraş-stat al lui Deleuze şi Guattari, al cărui centru de putere este situat, aşa cum sugerează numele, central dar, totodată, deasupra, îngăduind supravegherea restului teritoriului urban şi, probabil, periurban. Acesta este supravegheat de asemenea şi de pe limită, devreme ce intrarea în oraş este sever reglementat de cartela de acces (şi, subînţelegem, de reglementările care dau acces la ea).
Arhitectura modernă a produs însă şi forme aberante de relaţie de vizibilitate între centru şi restul oraşului. Oraşele lui Lucio Costa şi Oscar Niemeyer (Brasilia), respectiv cel al lui Le Corbusier (Chandigarh) au propus un centru exterior. Dacă analogiile dintre corpul vertebratelor şi oraş ar putea fi susţinute şi în ceea ce priveşte forma planimetrică, atunci poate că oraşele respective ar fi putut funcţiona cu "sistemul nervos central", al edificiilor administraţiei statului ale căror capitale sunt respectivele "cetăţi" moderne plasat ca şi capul vieţuitoarelor, la una dintre extremităţile corpului. Oraşul supravieţuieşte însă doar atunci când "capul" şi "buricul" său coincid ca amplasament în "carnea" urbană. Există cazuri în care palatul este situat excentric faţă de oraş, dar în interiorul aceloraşi limite, oricum.
Lucrul cu vizibilităţile reciproce face pentru Foucault diferenţa dintre societatea antică şi cea modernă: "societatea noastră nu este una a spectacolului, ci una a supravegherii (...) Nu ne aflăm nici în gradene şi nici pe scenă, ci în maşina panoptică, investiţi de efectele ei de putere, pe care le retransmitem, la rândul nostru, nefiind noi înşine decât o rotiţă." (1997, 304).
Ce pare să omită însă Foucault este că între teatrul cu gradene şi panoptikon diferenţa nu este atât una arhitecturală ("a face accesibil unei mulţimi de oameni contactul cu un număr mic de obiecte": aceasta era problema la care răspundea arhitectura templelor, a teatrelor şi a circurilor"; 303), ci mai degrabă una de potenţare diferită a vizibilităţilor. În cazul primului, publicul este în penumbră şi inspectează pe cel / cei de pe scenă. Nu trebuie să schimbăm arhitectura, ci doar orientarea surselor de lumină (scena întunecată, gradenele iluminate intens) pentru a transforma un teatru într-un panoptikon. Şi, după aceeaşi logică, de ce este supravegherea mulţimii din altarul sustras privirii în biserica ortodoxă, ori din amvon-ul predicii catolice mai puţin o acţiune panoptică decât supravegherea deţinuţilor?
Convers, de ce este televiziunea mai puţin semnul unei "societăţi a spectacolului" (G. Debord), aşa cum a fost ea definită în citatul anterior, decât teatrul?
Omisiunea lui Foucault constă în supralicitarea tipurilor arhitecturale prin instaurarea unei opoziţii între spaţiile care conţin cele două instanţe ale vizibilităţii - teatru/panoptikon; altfel spus, Foucault pare să creadă că un anume tip de arhitectură implică, sau invită la o anume înscenare a vizibilităţilor reciproce. Or, problema constă într-adevăr doar în disocierea "cuplului a vedea - a fi văzut" (286) şi în manipularea celor două câmpuri de vizibilitate create prin ruperea dipolului: în interiorul aceluiaşi tip arhitectural, se poate merge astfel până la a instala relaţii de opoziţie între actorii acestor inspectări reciproce. Astfel, teatrul (sala de operă mai cu seamă, cu lojele sale dispuse ca un zid vertical împrejurul scenei) poate deveni lesne panoptikon, cu publicul transformat în ţintă a privirii celui aflat în scena devenită loc de supraveghere.
Dimpotrivă, spaţiile panoptice pot deveni prea bine "spaţiu de spectacol" - de la "Fort Boyard" al postului TV5 la Memorialul de la Sighetul Marmaţiei - prin "înscenarea" a ceea ce era înainte supraveghere, aşadar prin schimbarea orientării vectorului-privire (gaze). Foucault vorbeşte chiar despre o supraveghere virtuală: la limită, cel supravegheat din turnul maşinii panoptice se simte supravegheat tot timpul, indiferent dacă din centru supraveghetorul se uită sau nu la el în permanenţă (ceea ce nu este cu putinţă decât într-o închisoare de felul celei de la Spandau, unde pentru o vreme singurul întemniţat rămăsese Rudolf Hess). Mai mult, supravegherea se exercită "în stare difuză, multiplă, polivalentă" (294) asupra celui supus ei indiferent de prezenţa sau absenţa în turn a supraveghetorului. Foucault insistă chiar (286) că cel ce supraveghează poate înceta la limită să fie prezent (în permanenţă), întrucât "cel care este inclus într-un câmp de vizibilitate şi ştie acest lucru ia pe cont propriu constrângerile impuse de putere; le face să funcţioneze în mod spontan pe sine însuşi; înscrie pe sine însuşi raportul de putere în interiorul căruia interpretează simultan ambele roluri; devine principiul propriei sale supuneri" (287).