Introducere la locuințele anului 2000

Introducere la locuințele anului 2000, un text al lui Constantin Noica, merită din partea arhitecților o atenție aparte din patru motive: 1) Este un ecou îndepărtat al textelor lui Heidegger despre artă și construire, cu care, așadar, invită la comparație. 2) Nu suntem în posesia unui corpus semnificativ de texte care să dovedească vreun interes special al filosofilor români pentru problemele edificării; atunci, orice astfel de eveniment trebuie privit ca atare și interpretat cu toată atenția. 3) Anul la care se face trimitere a sosit, a și trecut de două decenii și putem verifica în ce măsură predicțiile autorului s-au verificat sau nu. 4) Pledoaria pe care o face pentru casa individuală, asupra căreia se va și îndrepta discuția de față, este atât de puternică, încât domină în întregime textul și, pentru data la care acesta a fost, reprezintă o lovitură dată ideii comunizante despre locuire care a reprezentat, vreme de decenii, singurul mod al locuirii în România.

Casa așadar este văzută ca un refugiu din fața vicisitudinilor vieții zilnice: "iadul este plin de cuptoare, pereți și lăcașuri", afirmă Noica. Fără a fi un teritoriu paradisiac, casa este privită în mod evident ca un anti-infern: te adăpostești de ceva. Asta deși, contrar afirmației credințelor populare invocate de Noica ("în rai nu sunt defel locuințe"), știm că și "în casa tatălui meu multe lăcașuri sunt" și că, deci, nici raiul nu este "plat", ci "scobit".

Motivele pentru care oamenii își fac locuințe sunt însă, pentru Noica: "somnul, frica, foamea, erosul, logosul", iar argumentarea oscilează perpetuu între concepția heideggeriană despre rosturile zidirii în vederea conferirii de locuire și propriile reflecții surprinse în sintagme cu totul memorabile. Prima dintre ele este cea referitoare la somn: "se poate dormi oriunde, în definitiv, dar nu se poate dormita oriunde. Lumea exterioară este prea stridentă, natura prea neastâmpărată, cu furnicile, păsările și foșnetele ei. Îți trebuie o casă pentru lenea ta". Invocată în subtext este retragerea din vizibilitatea, aceea presupusă și de Levinas, pentru a te putea relaxa în acea blândețe trasă peste față lucrurilor despre care acesta din urmă vorbea.

Or, această decontractare, firescul necenzurat din comportamentului casnic (o heideggeriană "aducere la pace") - pe care lenea și dormitatul îl presupun - sunt de fapt precedate de frica pe care Noica o așază abia în al doilea rând printre motivele întocmirii unei case. Este invocat aici din nou Heidegger (și de data asta explicit), pentru care casa este acel adăpost care te ocrotește de jur împrejur, iar motorul acestei adăpostiri este frica; frica de "nimic determinat", o frică atavică, având la un capăt "frica de zei" - care totuși observă spațiul casei, oricât de retrasă ar fi altfel aceasta din vizibilitatea publică - și la cealaltă "frica de foame". Foamea însăși este ambivalentă, invocând în cheia minoră cămara, iar în aceea majoră ctitoria ("foamea de afirmare ca om, de luptă și de supraviețuire prin fapta sa și prin ctitoriile sale"). Casa este totodată pentru Noica în același timp cămin, școală și biserică a celulei familiale în care se consumă și apoi iese la lumină misterul vieții, prin procreație. Casa este, de aceea și "un comentariu al erosului desfășurat".

În fine, Noica ne prezintă o altă ipostază a casei, aceea de spațiu public: casa ca teritoriu al logosului. Ca tăcere - "cuget intim al fiecăruia" - și ca gând propriu, logos-ul naște spațiul privat ("omul se trage înspre casa lui, spre a se regăsi în gândul propriu"). Ca adresare către sinele lărgit (familie, apoi comunitate), către aproape și către celălalt, logosul este motorul apariției spațiului public. De la camera de oaspeți ("o casă fără cameră de oaspeți este un neadevăr uman și o mutilare") și, aș completa, până la agora, casa și zidirea în genere sunt teritoriul logosului. Casa este, din această perspectivă, conchide Noica, "o închidere ce se deschide" - temă recurentă a gândirii sale filosofice.