Cu un buchet de flori în mână, m-am înfiinţat la Rada în data şi la ora stabilite. Am găsit adresa uşor, era chiar la ieşirea din metrou, ultima din cele patru scări ale unui bloc lung dar scund, de numai patru etaje. Nu ştiam la ce să mă aştept, eram curios să-i văd părinţii, casa, camera, toate lucruri care-mi rămăseseră neştiute până atunci. Eram emoţionat, ca oricine în faţa necunoscutului, dar şi decis în hotărârea mea de a-i cere mâna de la părinţi. Îmi propusesem să fiu politicos, aşa cum se cădea cu cei mai vârstnici decât mine, dar şi pregătit să mă port afectuos, în caz că ei m-ar fi primit călduros.
Întâlnirea s-a dovedit mai protocolară decât m-aş fi aşteptat. Rada mi-a deschis, şi m-a condus la părinţii ei, care mă aşteptau în camera de zi. Intrând, primul lucru pe care l-am remarcat a fost lipsa tablourilor. Aveau o bibliotecă mare, plină de cărţi, dar nici un tablou. Aşa ceva nu mai văzusem niciodată. Nici măcar farfurii sau ştergare, doar pereţii goi.
De la început le-am spus "dumneavoastră" părinţilor ei. Cum n-au făcut nici o încercare de a mă face să le spun "tu", aşa a rămas pentru totdeauna. N-a fost o simplă formă de exprimare, ci o reală distanţă pe care au pus-o între noi.
Au fost de acord cu căsătoria, deşi mă priveau cu neîncredere. N-am discutat prea multe, cred că Rada le spusese deja tot ce voiau să ştie.
Dacă aş fi fost mai atent la semnalele primite, aş fi putut anticipa încă de atunci multe din cele care aveau să se întâmple. Dar nu cred că asta ar fi putut schimba ceva.
(Bucureşti, noiembrie 2021)