Depresia e distanţă.
Te ţine departe de orice şi de oricine, inclusiv de tine...
Depresia e un oraş străin care a luat forma celui familiar.
E o ţară străină.
Ea face ca lumea să îţi devină străină de la un cap la altul.
Te uiţi în oglindă vezi un necunoscut. Un indiferent.
Iubirea nimănui nu ajunge la tine.
Îţi pipăi sufletul cu toate mâinile posibile şi îţi alunecă printre degete, se sfărâmă sau are suprafaţa unui bolovan. Nu îl identifici ca atare.
E un corp străin.
Îţi atingi corpul cu toate puterile, cu toată căldura de care eşti în stare. Nu e nimic acolo. În locul lui e o încrengătură de nervi, sânge şi oase. Nici pe el nu îl cunoşti.
Casa ta nu mai e a ta.
Nu e nici a străinului.
Carnea ta nu mai e a ta.
Lucrurile devin rând pe rând ale nimănui.
Mâna care scrie e a oricui.
Gândul care te scuipă sau te mângâie cu sfială e al unui dispărut.
Al unui mort pe un front imaginar.
Mai real decât tot ce poţi atinge.
"Du-te departe", îţi strigă vocea străinului. "Du-te departe".
Dar sunt deja departe, îi răspunzi.
Apoi te întrebi cine cu cine vorbeşte.
Şi de ce.
Apoi te întrebi tot mai puţin.
Pentru că întrebările produc ecou.
Şi ecoul, se ştie, amplifică toate acutele singurătăţii.