Ordine - Simplitate. Haos - Complexitate (II)

Curios, printre cei neatenţi, spaţiul ordonat trece drept unul restrictiv. În realitate, tocmai între hotarele ordinii poate exista libertate, în timp ce în haos se poate vorbi doar despre trasee obligatorii. O privire asupra locuirii confirmă toate acestea.

Locuinţa tradiţională adăpostea atît activităţile „lucrative" cît şi tot ce ţinea de viaţa familiei. Locuinţa modernă pare să se fi redus la un loc de odihnă al membrilor familiei (dacă se mai poate vorbi despre familie). Doar pare. Ea, de fapt, şi-a împrăştiat mădularele pe un teritoriu foarte larg.
Capul familiei de altă dată meşterea în atelierul din casa sa. Şi capul unei familii contemporane are un atelier în care rîneşte; doar că acest atelier este depus undeva departe, laolaltă cu ale altor semeni (şi acest „conglomerat" se numeşte fabrică).
În casa veche exista şi o prăvălie (pentru a vinde cele produse în atelier). Tot capul familei se ocupa de ea, dacă nu-şi delega vreun copil să îl înlocuiască. Între producător şi client erau relaţii amicale. Şi produsele unei fabrici moderne se vînd prin magazine; dar acestea sînt în altă parte şi de operaţiune se ocupă o sumedenie de oameni înşiraţi pe un lung lanţ comercial. Producătorul nu-i ştie şi nici nu este interesat să îi ştie. Între producător şi client nu mai există contacte. Producătorul nu are habar pentru cine lucrează şi nici dacă poate să-şi ajute mai bine clientul. Şi, ca şi cum distanţa nu se mărise suficient, pe acest interval s-au mai aşezat nişte instituţii corpolente specializate în „marketing".

Capul familiei de altă dată îşi pregătea copiii (sau pe unii dintre ei) să-i urmeze în meserie. Tot în casa lui. Acum, copiii urmează un îndelungat şi impersonal proces de instruire, rătăcind dintr-o şcoală într-alta, tot mai departe de casă. Şi pentru că tot veni vorba despre învăţămîntul instituţionalizat, principiul „mobilităţii", atît de drag vremurilor noastre, este promovat ca o „îmbunătăţire" a sistemului, neobservîndu-se că el complică rău lucrurile şi limitează opţiunile, afundîndu-se (fără să recunoască) tot mai mult în haosul născut din prea multe reglementări.
Şi modul în care este exercitată meseria noastră s-a complicat peste măsură. Cînd un arhitect porneşte la gîndirea (şi, mai apoi, la zidirea) unei case, el săvîrşeşte un gest ritual (al Facerii). Conştient sau nu, arhitectul decide apariţia unei lumi. Pînă aici, toată lumea pare să fie de acord. Din păcate, lucrurile se complică imediat ce depăşim palierul teoretic, trecînd în realitatea crudă. Pornind de la această idee (necontestată), ne-am aştepta ca arhitectul să deţină controlul proiectării şi ridicării unei case, fiind cel pregătit să parcurgă aceste faze. Gestul lui ar trebui să fie unul autoritar, ca cel pe care îl imită. Demiurgul nu era un „personaj colectiv”, un grup „pluridisciplinar”, nu a lucrat „în echipă”, nici măcar nu şi-a consultat „colaboratorii”, ci şi-a impus voinţa. În lumea modernă, se pare, o asemenea abordare este rău văzută. Ritualul Facerii nu mai poate fi lăsat în seama unui singur individ, ci trebuie înfăptuit de o ceată compusă din „specialişti”. Forţa vocii Demiurgului este înlocuită de miorlăiturile unui cor. Autoritatea Lui este mimată de o „conducere colegială”, iar deciziile se iau prin vot.

Omul de demult, dacă promitea cuiva (de exemplu) o vioară, ştia cum să-şi ţină cuvîntul şi i-o preda clientului său la data stabilită. Era normal să se întîmple aşa. Era o chestiune de onoare. Acum, pentru ca un produs să ajungă undeva, la o anumită dată, trebuie ca o uriaşă reţea (complexă) să funcţioneze impecabil. Trebuie ca furnizorii de materii prime să respecte termenele de livrare, trebuie ca şi confecţionerii de subansamble să-şi termine treaba la timp, trebuie ca producătorul principal să se înscrie (la rîndul său) “în grafic”, trebuie să nu apară sincope pe la transportatorii care mişcă obiectele între toţi cei de mai sus şi care duc produsul final la distribuitor. Un mic accident pe parcursul întregului flux (în cel mai nesemnificativ punct) şi începe să se simtă răsuflarea catastrofei. Marfa nu mai ajunge la timp, apar penalizări financiare şi se poate întrezări spectrul falimentului. Un cauciuc spart la un camion poate fi motivul ruinării unui sector economic. În loc ca un om să înveţe tainele construirii unei viori şi un alt om să înveţe să cînte la ea, cete de tineri sînt instruiţi să susţină tronsoane inutile dintr-un complex economic care ar putea (eventual) produce o vioară (pentru „decor"... nu neapărat pentru a cînta la ea).

Solomon Marcus aminteşte vorbe vechi:
"Din cauza unui cui, s-a pierdut o potcoavă.
Din cauza cuiului a murit călăreţul.
Din cauza călăreţului s-a pierdut o bătălie.
Din cauza acestei înfrîngeri s-a pierdut întregul regat."
(Solomon Marcus, Nouă chipuri ale ordinii şi haosului, revista Secolul 20, 1-2-3/1999, p. 261-269)

Sorin Dumitrescu este mai tranşant: „sfîrşitul lumii va porni de la o mufă". Într-o lume atît de COMPLEXĂ (ca a noastră), o mufă defectă poate fi motiv de dezastru global. Nu este vorba de o „viziune catastrofică". Este o simplă constatare.
Viaţa omului vechi era SIMPLĂ, consistentă şi sigură.
Viaţa modernului este COMPLEXĂ, searbădă şi riscantă.



(Fragment din „ATINGEREA CELUI MAI VECHI ZEU”)