Raleigh

Raleigh, NC, impresii după conferinţa ţinută al College of Design pe 21 aprilie 2004. Campusul universităţii este un parc mai aproape de grădina raiului decât de rigoarea universitară, plin de flori, albine, veveriţe, pe alocuri chiar prea plin (alergiile care le modifică studenţilor fizionomia spun totul);şi, dispuse în peisajul "mioritic", case coloniale de cărămidă roşie şi coloane albe, uneori în ordin "colosal", alteori doar sub forma pilaştrilor angajaţi. Succesul lui Palladio în America sudică poate mira, având în arhitectura lui Jefferson (singurul preşedinte arhitect de până acum) o nouă formă de perfecţiune deteritorializată însă de trei ori (Italia - Marea Britanie - SUA), dacă nu au fost văzute Vicenţa şi Venetto, locurile originare ale palladianismului. Întreit metamorfozat, palladianismul este, pentru mulţi, Arhitectura prin excelenţă, după cum şi eu cred că Villa Rotonda este un exemplu perfect de arhitectură acolo, în viile şi chiparoşii din nordul Italiei. Dar aici, la Raleigh, aerul de deliberată "retardare", de "diferanţă" în raport cu ceea ce este mainstream două state mai la nord, caracterizează capitala. Or, dacă în campusul de la Cincinnati avem arhitectură de semnătură (Eisenman, I.M.Pei, Gehry, Gwathmey), dar mai deloc spaţiu de detentă, urban şi/sau plantat, aici arhitectura e "minoră", chiar şi aceea contemporană, dar vegetaţia luxuriantă şi modul informal în care o folosesc tinerii dau calitate spaţiului. Succesiunea de curţi interioare, amestecul de cămine şi facultăţi care face ca "procesul de instrucţie" şi locuirea să fie coprezente tot timpul, colţurile plantate aproape intoxicant şi suprafeţele expuse - iată doar câteva dintre ingredientele acestei reţete de succes.

Colegiul de design însuşi era extrem de ocupat cu predările de final de semestru şi an. Am vorbit unui număr de profesori şi doctoranzi atraşi probabil în egală măsură de exotismul temei şi a geografiei originare a conferenţiarului, dar, nu mai puţin, de răcoarea amfiteatrului, în comparaţie cu canicula neaşteptată de afară, dacă ne gândim că şi aici, ca şi la Cincinnati, a nins în Săptămâna Luminată!

Au urmat câteva discuţii aprinse, cărora originea diferită a corpului profesoral le-a suflat în spuză. Discuţiile şi numărul de întrebări necomplezente dau măsura unei conferinţe interesante, aşa că m-am bucurat că am stârnit controverse, dar nici una care să nu poată fi aplanată la berăria unde am fraternizat apoi, într-o fostă hală industrială convertită la o mai paşnică folosinţă, dar unde agregate inoxidabile, prinse în montură de sticlă, produc acum, în chip mai paşnic, berea proprie. Sigur, şcoala a plătit şi, judecând după dimensiunea notei, cred că o parte din ea finanţează re-arhitectura locului (cum elegant a denumit Şerban Cantacuzino conversiile). Diversitatea culturală a perspectivelor oferite de universitate este, m-am convins încă o dată, sursa unei bune situări intelectuale.

Raleigh este un oraş (târg, mai degrabă) al monumentelor şi al arhitecturii statale, scufundat în verdeaţă şi, în downtown, refuzându-se circulaţiei auto. Din nefericire, în absenţa locuinţelor şi, deci, a serviciilor, a vieţii urbane pe care acestea le aduc cu ele, pietonalul major din centru, ostentativ decorat cu mobilier urban de beton, arce şi fântâni cam stătute, serveşte doar la răcorirea umbroasă, a populaţiei de culoare şi/sau fără locuinţă şi/sau fără slujbă. Nefolosită, axa majoră a capitalei statului confederat duce de la capitoliul de stat (1830) la Convention Center, care de fapt blochează axa. Un efort urbanistic onorabil, dar care, se pare, va fi destructurat anul viitor când, pentru a putea aduce şi fiinţe vii în centru, nu doar instituţii, trebuie făcut loc, din nefericire aş zice, maşinii. Aşa că parcul capitoliului, plin de monumente ale tristeţii înfrângerii care încă nu s-a vindecat, va fi înconjurat de trafic în curând. Acum îi dădeau târcoale doar copiii, veniţi "cu clasa" să traverseze zburdalnic centrul puterii statale într-o clădire care este, probabil, un sfert dintr-o aripă laterală a Casei Republicii.

În fine, mai am de mers la ocean, invitat de o familie de foşti înalţi funcţionari ai ambasadei americane la Bucureşti; în afară de dorul de România (pe care învăţarea impecabilă a limbii române, vizitele frecvente înapoi în ţară, contribuţiile financiare la restaurarea Hurezilor, organizarea de tururi la mănăstirile vâlcene şi deţinerea a doi armăsari aduşi din patrie o dovedesc, sper, cu asupra de măsură), surprinde familiaritatea impecabilă cu care este tratat oaspetele şi aceeaşi curiozitate nedisimulată, dorinţa de a şti care este, după părerea mea, una dintre explicaţiile succesului american. Am fost rugat să vorbesc despre ortodoxie şi bisericile medievale de acasă unui grup consistent care, da, vrea să afle despre România tot ce se poate omeneşte afla în afara unui interes profesional şi, da, vrea să viziteze ţara aceasta exotică spre a contribui, după puteri, la efortul de restaurare al patrimoniului ei,. Ar trebui contrastat acest efort bucuros, dezinteresat, genuin, cu gestul de sens opus şi stupefiant, al declasării monumentelor, pe care "păstrătorii" lor de acasă, altfel domni cu multă carte, îl fac. Fireşte că fac acest efort popularizator cu toată dragostea, aşa cum îl fac şi acasă - complet dezinteresat şi neremunerat - pentru alţi funcţionari ai aceeaşi ambasade doritori să afle despre monumentele bucureştene lăsate de izbelişte de către ai noştri...