Ordine - Simplitate. Haos - Complexitate (III)

Dacă tot am amintit despre automobile, le putem folosi ca exemple şi cînd vorbim despre SIMPLU/COMPLEX în oraşe.
Apariţia automobilelor nu a stîrnit, la început, angoase legate de oarece schimbări în modul de viaţă şi au fost lăsate să umble “de voie”. Regulile şoferilor nu difereau de cele ale pietonilor: se meargea pe unde era loc. Cînd aceste maşinării au început să se ciocnească între ele, oamenii au înţeles că se cam cere reglementarea felului în care pot circula. Se decide: automobilele circulă pe partea dreaptă a străzii, luînd în considerare direcţia de mers. Astfel, s-a introdus ordinea în haosul (lipsa regulilor) de pînă atunci, instituind o regulă SIMPLĂ, una care permitea şoferului şi pasagerilor să ajungă în siguranţă oriunde. Dar, într-un oraş, nu există doar străzi, ci şi intersecţii (devenite puncte de conflict). S-au găsit reguli şi pentru acele locuri. Mai erau şi pietonii; şi pentru ca trecerea de pe un trotuar pe altul să nu se transforme într-o aventură nebunească, s-au adăugat alte reguli. Sistemul devine tot mai complex, apar alte constrîngeri şi libertatea de mişcare în oraş se reduce dramatic. Şi cînd numărul maşinilor creşte halucinant, pentru fluidizarea traficului, se lansează salvatoarea regulă a „sensului unic" - pe o anumită stradă nu se mai poate circula decît într-o singură direcţie. Dacă cineva stă pe o astfel de stradă (sau are treabă acolo) şi vine în „răspăr", ca să se poată înscrie pe sensul bun, trebuie să dea largi ture prin localitate pînă reuşeşte să intre pe strada cu pricina din „direcţia bună". Deja nu prea mai poate fi vorba de libertate.

În acest exerciţiu am găsit haosul la cele două capete ale ordinii: haosul ca lipsă a regulilor şi haosul ca aglomerare exagerată de reguli. La mijloc se află ordinea reprezentată de regula SIMPLĂ. Ordinea seamănă cu o creastă de munte prinsă între versiuni ale haosului. Cum coama pare plictisitoare, cei „isteţi" preferă să se manifeste pe versantul fără reguli, iar cei rafinaţi par a se da în vînt după exoticul versant al regulilor cu nemiluita (spre care grupuscule de diletanţi plonjează întotdeauna cu graţie).

În aşezările SIMPLE, exista (şi mai există) un „centru ordonator" (fără să coincidă neapărat cu centrul geometric al locului). Aici se află sediul puterii civile şi sediul autorităţii religioase, în acord cu dubla natură a omului - materială şi spirituală. Oraşele moderne, crescînd peste măsură, au devenit structuri COMPLEXE. Autoritatea civilă a fost feliată şi plasată prin unghere savant alese. Cultul a fost desprins de cultură, iar aceasta din urmă s-a trezit, la rîndul ei, mărunţită. Arta s-a secularizat, iar părţile ei, profitînd de autonomia cîştigată, şi-au făcut cuiburi pe unde li s-a năzărit. Găsim muzee (centre, galerii) de artă prin cele mai neaşteptate cotloane al oraşului, săli de teatru înşirate pe cîte un bulevard oarecare, cinematografe (laolaltă cu prăvălii şi cîrciumi) strecurate pe te miri unde. Bineînţeles, cei care le-au distribuit în acest fel au motivele lor (cu un puternic iz de scuză) care ţin cont de felurite „principii" (bineînţeles, „ştiinţifice"), dar nu şi de viaţa oamenilor.

Raportarea la centru, într-o aşezare SIMPLĂ, înseamnă raportarea la un EVENIMENT. În oraşul COMPLEX, EVENIMENTUL este înlocuit de mici întîmplări plănuite pentru o mînă de oameni. Această COMPLEXITATE este obţinută prin fragmentarea centrului unic, iar structura rezultată este compromisă de la bun început. Unui om, dintr-un loc SIMPLU, îi este la fel de uşor să identifice centrul, cum îi este unui arcaş ia la ţintă mijlocul unui măr. Dar dacă rupem mărul în bucăţi (pe care le împrăştiem la întîmplare) şi cerem arcaşului să înfigă o săgeată drept în mijlocul fructului, îi creem bietului om o reală problemă (care mijloc? care măr?). Acelaşi lucru se petrece şi în oraşul modern: reperul omului este îmbucătăţit şi fiecare părticică este azvîrlit aiurea.

COMPLEXITATEA se poate obţine (a) prin crearea unei mari densităţi de reguli şi/sau (b) prin dezmembrarea unui sistem (aflat în bună stare de funcţionare) urmată de reasamblarea părţilor rezultate în mecanisme autonome. Prima situaţie seamănă cu tentativa cîtorva sute de lucrători de a paricipa simultan la săparea unei gropi cît o palmă. Al doilea caz pare încercarea (a numai doi lucrători) de a săpa aceeaşi groapă, dar numai după ce dezmembrează unealta şi unul ia în primire coada din lemn iar celuilalt îi revine bucata metalică.

Structurile COMPLEXE înseamnă o aglomerare sufocantă de reguli care se anihilează reciproc, devenind, de fapt, un spaţiu fără reguli viabile. Aici, pentru a se putea obţine un oarecare echilibru, se cere (permanent) realizarea compromisului. S-a ajuns să se vorbească despre "compromisul ideal", deşi cele două cuvinte nu se simt foarte bine împreună. COMPLEXITATEA înseamnă acceptarea surîzătoare a „excepţiei". În felul acesta, nu mai poate exista vreo legătură cu regula – cu ordinea -, iar COMPLEXITATEA nu este decît un alt nume al haosului.



(Fragment din „ATINGEREA CELUI MAI VECHI ZEU”)