Trimisul nostru special

Marţi, 8 noiembrie 2005

În jurul clădirii de la serviciu să tot fie vreo douăzeci de cîini, dar nu ei sînt problema. Ei doar mă latră. Pe holul de la intrare s-a aciuat de curînd un hibrid între vulpe şi şobolan, pe care colegii îl numesc, cu entuziasm, cîine. L-aş descrie mai amănunţit dacă aş apuca să-l vad ca lumea. Stă pitit în cotloane numai de el ştiute, scoate un gîjîit de tebecist şi, deodată, mă trezesc apucat de încălţări (mai sus nu ajunge!). Apoi dispare săgeată, în neant. I-am dus de mîncare, dar nu iese decît cînd nu sînt atent...

Joi, 9 noiembrie 2005

Corcitura a dispărut. Probabil vreun şobolan mai tupeist s-a prins că un intrus i-a călcat teritoriul şi a pus chuhuahua boschetară pe fugă. Pe de altă parte, s-ar putea să fi intrat în hibernare. Iese la primăvară, o dată cu ghioceii.

Exact acum o săptămînă mi-a ieşit, în cele din urmă, romanul: Trimisul nostru special. Cineva m-a întrebat de ce scriu atît de puţin la jurnal. Simplu - las deoparte problemele tehnice -, am scris o carte. şi cumva mi s-a descărcat bateria. Cînd deschid o pagină albă, aud un ţiuit asemănător cu avertismentul de la celular: "battery empty". Aştept reacţiile, pentru reîncărcare. În ce mă priveşte, simt că e prima carte pe care am stăpînit-o pînă la final. Adică a ieşit - bine, rău - exact ceea ce am vrut. În Cuiburi de vîsc habar n-aveam ce fac. Am povestit cu poftă, la întîmplare. În Ce se ştie despre ursul panda am luat-o la un moment dat pe arătură şi m-am oprit undeva pe cîmp. Însă în Trimisul nostru special am înotat voiniceşte pînă la mijlocul lacului - conştient că, dacă mă duc la fund, ăla-s, s-a zis cu mine! - şi m-am întors nevătămat în locul unde mi-am lăsat hainele. Acum rămîne să scriu o carte cu care să trec lacul, pe malul celălalt. Deja uneori mă furnică vîrfurile degetelor să mă apuc de un alt roman - devin mai rău ca Sandra Brown -, dar mă abţin.

Padre face başcă de mine, atenţionîndu-mă cu Eclesiastul: "Scrisul de cărţi e fără de sfîrşit". Privind înapoi la ultimii cinci ani din viaţa mea aş zice că, mai degrabă, "Vînzarea de cărţi e fără de sfîrşit". Semn bun pentru un om de marketing, destul de nasol pentru un om obosit. Uneori te mai şi saturi. Faptul că vinzi Biblii nu te face neapărat credincios. Ba din contră. Am momente în care mă simt ca un fost luptător în Vietnam ajuns paznic de noapte la poarta unei fabrici. Nici în Vietnam nu m-aş întoarce, dar nici n-aş mai sta paznic.

Hai că mi-am pierdut buna dispoziţie. Mai bine privesc partea bună a lucrurilor. Adevărul e că recent am repurtat o victorie măreaţă asupra angajatelor de la poştă. Mă priveau de sus din cauza scrisului de mînă urît, cu care completam formularele de expediţie a coletelor. Pînă m-am prins eu că trebuie să scriu cu majuscule. De-atunci îmi zîmbesc.