Navetistul

Sîmbătă, 19 noiembrie 2005

Se trezeşte pe la patru dimineaţa şi spune: "Uite, m-am trezit!". Se îmbracă şi spune: "Uite mă-mbrac". Cumva, dacă îl auzi din patul tău cald, te enervează. Îşi comentează fiecare mişcare, fiecare gest, mai puţin crucile din faţa icoanei, făcute rapid, încît degetele împreunate desenează mai degrabă un cerc imaginar în dreptul pieptului decît semnul consacrat al credinţei. Adică n-ai să-l auzi niciodată zicînd: "Uite, mă rog!". Doar ţi-l poţi închipui comentînd. Cu capul plecat pentru cîteva secunde, schiţează un fel de scuză: "Doamne, m-aş ruga mai mult, da' pierd trenul!". Mănîncă ceva pe fugă, apoi priveşte ceasul şi pleacă spunînd: "Eu mă-ntorc diseară". Iese trîntind poarta şi tuşeşte zgomotos, ca şi cum ar încerca întunericul cu degetul, să vadă dacă nu mai este cineva pe drum, cu care să meargă pînă la gară.

"Acum e boierie", ţi-ar spune. "Acum este şosea, o plăcere să mergi". Înainte era noroi mai sus de bocanci. Pînă la şosea, vreo patru kilometri, n-aveai cum străbate fără cizme, la vreme de ploaie. A prins el timpuri şi mai şi, la începutul navetei, cînd nu erau nici măcar punţi peste şanţuri. "Acum e boierie. Am şosea pe la poartă!", ţi-ar spune. Are şi autobuz care trece pe la poartă, dar, de cele mai multe ori, preferă să meargă pe jos opt kilometri pînă la tren. Abonamentul la autobuz costă aproape o jumătate din salariul lui pe o lună. "Mersul pe jos e sănătate curată", ţi-ar mai spune.

Azi nu e nimeni. Au făcut "ăştia" şosea, au pus autobuz, dar navetiştii au cam dispărut. Pe timpul lui Ceauşescu, de exemplu, erau peste zece navetişti. Se întîlneau la ieşirea din sat, recunoscîndu-se unul pe altul în noapte pe baza unui sistem de fluierături. Fiecare navetist cu fluierătura lui specifică. "I-auzi-l. Asta-i Marin!". Formau din mers o gaşcă. Dar abia cînd se mai lumina de ziuă ştiau cu exactitate cîţi sînt.

Însă azi e singur. Grăbeşte pasul, de teamă să nu piardă trenul. Şi-a dezvoltat un ritm propriu, un fel de fugă reţinută, încît să pară că merge, cînd, de fapt, el aleargă. Parcurge cu pasul lui ţopăit cei opt kilometri şi se gîndeşte. Dumnezeu ştie la ce se gîndeşte. Nu-ţi spune niciodată. Cînd vorbeşte, formulează propoziţii precise, cu mesaje concrete. Asta pentru că problemele lui sînt extrem de concrete. "De unde / cum fac rost de bani pentru cutare chestie?!", de exemplu. Cînd nu vede nici o soluţie concretă, o rezolvă sec: "Las' că ne descurcăm noi!". Oricum, n-ai să scoţi în veci de la el vreo chestie metafizică. Nu că n-ar avea şi astfel de dileme. "La cîte belele sînt pe lumea asta, ar fi o indiscreţie inutilă să-ţi rosteşti şi gîndurile tale ascunse", pare să spună tăcerea lui.

Cînd trenul opreşte în gară, ocheşte din fugă vagonul în care e controlorul şi se urcă în capătul opus lui. Pînă la staţia de tranzit nu ajunge la el. Apoi coboară la următoarea şi fentează din nou controlorul. Îşi cumpără bilet doar cînd "e control civil" şi, dacă acesta nu ajunge să-i composteze biletul, spune înciudat: "Mi-am luat bilet degeaba!". Nu că i-ar face o plăcere deosebită să înşele CFR-ul, dar suma biletelor pe o lună, dus-întors, ar duce la un sfert din salariul lui. Aşa că alege "blatul" sau merge "cu naşul". Naşul nu se supără. "Cîştigă şi el o pîine de aici". De cînd cu Uniunea Europeană, naşul e controlat de bani la intrarea şi la ieşirea din tură, dar nu-i o mare problemă. Vine cu nevasta sau un copil de-al lui, ca să ia mita de la navetişti. Astfel, nu numai că are un salariu fix, ci şi "angajaţi" care trăiesc de pe urma lui.

Dacă găseşte loc în tren, se aşează, îşi sprijină cotul de genunchi, pune capul în palmă şi adoarme într-un minut. Uneori stă aşa şi nu doarme, doar se preface, cît să nu se lege de el controlorul. Ajuns în Iaşi, o apucă pe jos pînă la serviciu, doi-trei kilometri. "Mersul pe jos e sănătate curată". Nu-i place să cheltuie bani de-aiurea. Uneori reuşeşte performanţa de a nu cheltui mai mult de o sută de mii de lei (10 RON) pe săptămînă. Mîncare are de acasă.

A muncit în toate zonele din Iaşi. Practic, nu prea există o stradă pe care să nu-ţi arate măcar un bloc la care să nu fi muncit. A participat la construcţia a tot felul de clădiri. "Am făcut şi vreo două facultăţi", îi place să se laude în glumă. Are vreo cinci calificări. Practic, dacă îi dai materiale, un plan şi timp, ar putea construi singur o casă, de la fundaţie şi pînă la acoperiş, de la casa scărilor, pînă la faianţa din baie şi gresia de pe hol. După Revoluţie, a rămas să muncească cu fostul lui şef, care şi-a făcut propria lui firmă de construcţie. Îl plăteşte cu salariul minim pe economie, dar e om bun, "pîinea lui Dumnezeu". Îl mai învoieşte uneori pentru munca la cîmp, îi oferă o slujbă sigură. Prin alte părţi nu l-ar mai angaja nimeni. Mai are nouă ani pînă la o pensie la care visează ca la un concediu în paradis. E convins că vor da "ăştia" o lege ca să iasă mai repede.

Se schimbă în salopetă, îşi pune fesul pe cap şi munceşte: mortar, faianţă, scări, mozaic etc. Şi aproape tot timpul vorbeşte. Lucruri concrete: "Mai trebuie ciment! Termin azi camera asta! Faianţa e sfărîmicioasă! Ai văzut meciul de aseară!? Am doi copii grozavi!" etc. După fix opt ore, uneori zece, se schimbă de salopetă şi îşi reia pasul lui ţopăit, fuga lui reţinută, încît să pară că merge, cînd, de fapt, el aleargă. Să nu scape trenul. Aceleaşi fente cu naşul - şi la întoarcere. Odată, soldaţi cu puşti de război, însoţiţi de cîini-lupi, au oprit trenul în mijlocul cîmpului, să controleze de biletele oamenii din trenul supra-aglomerat. "Am fost singurul care a scăpat!", se laudă el, după ce a sărit din mersul trenului, a fentat soldaţii şi cîinii, alegînd peste cîmp. E mîndru ca şi cum ar fi scăpat de la Stalingrad.

Cei opt kilometri de la întoarcere îi parcurge de obicei cu o ocazie: o căruţă, o maşină, o remorcă. O fi mersul pe jos sănătate curată, dar şi ce-i prea mult strică. Acasă, mănîncă ceva pe fugă şi trebăluieşte prin curte, comentîndu-şi fiecare mişcare: "Am numărat găinile! Aia roşcată parcă-i nebună. S-a culcat în strujeni... Am tăiat lemne pentru mîine!" etc. Apoi se strînge în casă, se mai uită la veşnicul TVR 1 şi discută cu soţia despre cum o să facă rost de bani: "Las' că ne descurcăm noi!". Se schimbă de haine: "Eu mă culc de-acum. Noaptea vin, noaptea mă-ntorc!". Pe la 11 stinge lumina şi se bagă în pat, nu înainte de a-şi desena cercul imaginar în dreptul pieptului, cu capul plecat pentru cîteva secunde, schiţînd un fel de scuză: "Doamne, m-aş ruga mai mult, da' mîine dimineaţă mă trezesc la patru!".

De patruzeci de ani - cu excepţia concediilor, a învoirilor şi a sărbătorilor legale -, cam aşa arată schema unei zile de lucru a tatălui meu.... Şi eu mă ocup de literatură!