Pe drum, m-am pierdut în imobilitatea scaunului de maşină, m-am lăsat purtată de serpentine prin ploaia de frunze galbene până la lac, apoi mai sus, până la morile cu apă, apoi mai sus, până pe culmea asta rotundă, de la intrarea în Mărişel. De aici nu am însă unde să urc, nici unde să mă ascund. Oriunde mă uit, văd răspunsuri scrise cu roşu.
Am vrut să fug, de asta am ajuns aici, pe dealul pustiu, golaş la sfârşit de toamnă, dar nu să plec departe de tot, doar să ies dintre siluetele de blocuri şi case. Mi-a fost greu în fiecare minut de trecere prin Cluj, m-am împiedicat de amintiri la toate colţurile străzilor, abia reuşind să avansez prin avalanşa de filme declanşate în minte. L-am bătut de atâtea ori cu paşii dintr-un capăt în celălalt încât l-am memorizat în minute şi în bateri de inimă. Îl ştiu în lumină şi în noapte, ştiu cum îi curge Somesul pe sub poduri şi cum îi traversează ritmic străzile tramvaie, zguduind vitrinele în centru. În biroul notarial, între fraze, acte, semnat, vândut, primit, subsemnez, mi-am dorit să fi fost mai degrabă la un curs pe Clinicilor, sau mângâind pisica noastră vagaboandă în apartamentul de la parter din Gheorgheni. De azi, sunt doar o călătoare prin oraşul acesta.
Dar aici, azi încă, până când azi trece, mă mai lipesc de ramura cea neagră aproape uscată, mă mai învârt cu spinii în jurul unui gard de lemn şi mă ascund, înfrigurată, în aşteptare.
