Ghicitoare

A venit la mine într-un vis. Nu mai sunt sigur, cred că visam că eram treaz. Sau poate chiar eram treaz și credeam că visez? În orice caz, aveam ochii deschiși. A venit și s-a așezat pe umărul meu drept, șoptindu-mi în ureche tot felul de nimicuri. Întotdeauna pe umărul drept, niciodată cel stâng. Cel stâng nu e foarte primitor. A venit și s-a așezat pe umărul meu drept bătând din aripile negre de catifea ca o pasăre rău-vestitoare. Ochiul ei drept, larg deschis și atent, ochiul stâng, închis și rece. O pasăre cu corzi vocale din puf de papură. Șoaptele ei ca niște bătăi de fluture la ceas de seară tulburându-mi și amestecându-mi culorile ca într-un borcan cu apă până au devenit gri. Alterându-mi și alternându-mi percepția asupra realului și imaginarului cu mesaje gri aduse de departe, de la o sursă ascunsă într-un trecut nedefinit și permanent. Griul lor tăcut, ca un fus din fum de ultimă țigară fumată pe marginea unui pat, înfiripându-se ca un șarpe. Un șarpe necolorat în toate nuanțele de gri care sfidează gravitatea forței gravitaționale și se insinuează în urechea mea dreaptă. Niciodată cea stângă, care de altfel nici nu e foarte primitoare.

A venit la mine într-o dimineață când conduceam printre câmpurile pustii. Câmpurile din dreapta presărate cu gânduri goale. Cele de pe partea stângă, sterpe și nu foarte primitoare. A venit și am tras pe dreapta ca să îmi notez imediat mesajele efemere de fum înainte să le uit pentru totdeauna. Toată lumea știe că nu poți visa același vis de două ori.

A venit la mine într-o după-amiază cețoasă în timp ce așteptam într-un port. Un port aflat la intersecția a două rute aproape perpendiculare care se întâlnesc pentru o primă și singură dată. Așteptam o navă ca să mă ducă la destinație. O navă care călătorea pe un traseu predestinat. Calea ei direct pe frontiera curbă de la marginea lucrurilor. Gânduri goale în partea dreaptă. Și gol absolut în partea stângă.

A venit într-o seară când îmi contemplam învins neputința în fața iubirii pierdute. A venit și mi-a zis că și norii plâng atunci când sunt triști și se simt neiubiți. Mi-a zis că e ok să fiu mânios pe mine din cauză că nu sunt de ajuns, pentru că e adevărat. Niciodată nu avem destul din noi pentru a umple găurile din ceilalți. Dacă avem noroc, abia avem destul cât să astupăm propriile găuri.

A venit la mine într-o primăvară când ieșisem la o plimbare cu Dumnezeu prin lunca Oltului. Eram la țară la bunici și era soare și cerul albastru era străbătut de berze și alte păsări de baltă. Din când în când, ca să se amuze, Dumnezeu făcea un gest discret și trimitea niște nori albi și pufoși și eu încercam să ghicesc ce mesaj este ascuns în fiecare din ei. Uneori nu îmi ziceau nimic, erau doar nori aduși de departe de pe frunțile munților. Alteori însă vedeam ori un iepuraș ori o cocoașă de cămilă ori un rotocol de vată de zahăr fără băț. Și în ziua aceea, cum citeam eu mesajele ascunse în rotunjimile norilor, a apărut la un moment dat un nor de un alb diferit față de ceilalți și când s-a apropiat am văzut că era gri. Și dintr-o dată mi-am dat seama că Dumnezeu nu mai e acolo cu mine și sunt singur pe malul Oltului și mesajele norilor se oglindesc în apă și sunt trimise înapoi. Și norul acesta s-a oprit deasupra mea și umbra lui răcoroasă m-a înfiorat și mi-am dat seama că trebuie să mă întorc acasă dar nu am mai reușit niciodată să îmi găsesc drumul înapoi spre casa bunicilor.

A venit la mine într-o vară când treceam pe lângă un câmp unde iarba murise frumos, organizat, în tăcere. Sângele ei verde, proaspăt vărsat de lamele de oțel, se usca lent și răspândea în aerul din jur arome-strigăt. Strigăte de neputință ale milioanelor de fire de iarbă. Arome care deschideau portaluri temporale ce mă teleportau spre amintiri din copilărie unde crime în masă asemănătoare avuseseră loc. În una din ele țineam un uriaș de mână în timp ce ne îndreptam spre stația de autobuz. În alta, mă întorceam de la pădure spre casa bunicii și nările mele căutau mirosul de tocăniță de pui dar casa era încă departe și tot ce miroseam era câmpul de iarbă proaspăt cosită pe lângă care treceam.

A venit la mine într-o toamnă în timp ce eram pe marginea prăpastiei. Priveam în gol și ascultam coloana sonoră a vieții mele. M-a îmbrățișat cu aripile-i tăcute și mi-a zis că nu, de fapt, totul nu o să fie bine. Mi-a șoptit despre gânduri negre și despre tristeți amare și mi-a confirmat că până la urmă totul o să fie rău. Și asta a fost bine. Și am pus punct și virgulă.

În fine a venit la mine într-o iarnă și mi-a povestit despre un vis pe care încă nu îl visasem. Se făcea că eram într-o cameră cu pereți din lemn. Fără ferestre și fără uși. Podeaua și tavanul tot din lemn. Fără mobilier, cu excepția unui dulap din lemn. Am deschis ușile dulapului și în spatele dulapului era o altă ușă care ducea spre un culoar. Un culoar întunecat și doar atât de lat cât să îl simt cu buricele degetelor de la mâinile întinse aripi. Un culoar rece pe care pășeam cu tălpile goale. Un culoar drept cu o singură direcție posibila spre al cărei capăt mă îndreptam atras de o forță gravitațională orizontală. Și cum înaintam, întunericul culoarului s-a transformat mai întâi în semiîntuneric și apoi gri de crepuscul și în cele din urmă în lumină puternică orbitoare care m-a forțat să închid ochii. Dar mâinile mele încă pipăiau pereții laterali și pașii mei desculți înaintau implacabil spre capătul culoarului.

Nu mai știu cum am ajuns la capăt și dincolo de el, dar când am deschis ochii eram într-o sală de teatru goală. O sală de teatru cu scaune roșii de catifea și covor atât de fin încât nu îmi auzeam pașii. M-am așezat pe unul din rândurile din față în dreapta scenei și am așteptat să înceapă spectacolul. Gongul a bătut de trei ori și reflectoarele care luminau scena s-au stins. Cortina roșie ca o suprafață însângerată de mare decupată și destructurată pe una din axe s-a despărțit în două și a dezvăluit scena.

Pe scenă era întuneric total. Un reflector s-a aprins, tăind un cerc de lumină în partea stângă a scenei. Un actor a apărut din întuneric transmițând prin gesturi și mișcări aparent haotice un mesaj indescifrabil, s-a oprit în mijlocul cercului și a rămas într-o poziție fixă. Un alt reflector s-a aprins, un alt actor a apărut, făcând alte gesturi și rămânând într-o altă poziție. Și tot așa până când toată partea stângă a scenei s-a acoperit de cercuri și întunericul dintre ele abia se mai distingea. A urmat mijlocul scenei unde era plantat un nuc bătrân cu brațe groase fără frunze. De ramurile lui erau agățate bucăți de oglindă spartă care se roteau ușor pe fire invizibile și care, în loc să reflecte realitatea înconjurătoare, afișau fotografii sau mici scene filmate. Ultimul reflector s-a aprins și a luminat partea dreaptă a scenei pe care se afla un pat. Actorii și-au întors cu toții ca la un semn privirea către pat și eu odată cu ei. Pe pat se afla un mort.