*
Când își deschise ochii, fu confuz. Era plin de julituri pe tot corpul, iar în urechi auzea un sunet ascuțit, care-i crea o senzație de déjà vu. Unde mai auzise sunetul ăsta? Să fi fost oare atunci când... ahh. Gândul fu repede spulberat de o durere fulgerătoare. În primă fază nici nu-și dădu seama de unde vine, părea că-l doare tot corpul. Încercă să se ridice, dar de data asta durerea fu mai precisă și mult mai violentă. Au, piciorul. De la gleznă în sus, piciorul drept părea că este unul dintre acele baloane, pe care clovnii le foloseau pentru a face din ele tot felul de animale. Văzuse asta la televizor și i se păruse fantastic, ba chiar aproape magic. Dar asta nu mai conta acum, nu mai făcea parte dintre lucrurile care i-ar fi adus bucurie. Ar fi vrut să fie la el acasă, să fie totul ca înainte, să se uite la televizor cu tati și... și cu mami. Așa cum făceau în fiecare seară, pe vremea când totul era bine, sau cel puțin cât de cât bine.Un val de amintiri îi năpădiră mintea, iar ochii începură să se împăienjenească din cauza lacrimilor care-i coborau lin pe obraji și loveau mai apoi covorul de frunze ruginii, așternut sub el. Se gândi la fotografia care acum odihnea liniștită pe noptieră. În ramă erau el și cu mami. Tati făcuse poza, în ziua când fuseseră pentru prima oară la bâlci. Mami zâmbea fericită, în timp ce el se încrunta din pricina soarelui care-i intra în ochi. Da, își amintește foarte bine, era un soare puternic de Iunie. Mami chiar încercase să-i cumpere niște ochelari de protecție, dar toți păreau mult prea mari pentru fața lui. În schimb, tati îi cumpărase o mașinuță cu baterii, una galbenă. Un surâs îi apăru pe față. Își aminti cât de caraghios a sfârșit mașinuța aia, când într-una din zile s-a gândit s-o pună pe cap în timp ce motorașul învârtea roțile. Bineînțeles că rezultatul n-a fost cel mai fericit, roțile s-au încâlcit în pletele lui lungi și tati a trebuit să-l tundă la zero. Își aduse aminte cu câtă poftă râdea mami, când l-au găsit plângând, cu mașinuța întortocheată prin păr.
Ce rost mai aveau acum toate aceste amintiri? În curând oricum avea să moară, nimeni nu-l va găsi aici. Poate că nici măcar nu-l caută nimeni, doar dacă... o sclipire de speranță se aprinse în el și atunci strigă cât putu de tare.
- AJUTOOOR!
Pădurea îi răspunse cu o liniște tulburătoare.
- AJUTOOOR! Se răsti el înc-o dată.
Pădurea îi răspunse fix la fel. Doar câteva ramuri se auziră mișcând în depărtare. Păsări, se gândi el. Îl mai speriaseră și în alte dăți. Dar dacă nu erau doar păsări? Dacă cineva sau ceva se îndrepta spre el, cu voința de-ai face rău? Dacă acei monștri ai pădurii, care mâncau copii și pe care-i văzuse în film, chiar existau? Dacă, cei ce au făcut filmul s-au inspirat din realitate? Dacă l-au auzit când a strigat după ajutor? Probabil că acum îl caută. În film, puteau să găsească prada datorită acelor nasuri pocite. Cu ele simțeau mirosul de copil, de la kilometrii distanță. Aveau să-l găsească. Dar ce putea să facă? Nu putea să fugă, nu avea unde să se ascundă și nu-i folosea la nimic să strige. Disperarea-l cuprinse și începu iar să plângă.
- Doamne, ajută-mă! spuse printre suspine.
Fii serios, Toby! Ți-a venit El vreodată în ajutor, atunci când L-ai strigat? L-a oprit El pe tati, atunci când o lovea pe mami? Un preot ți-a spus că dacă crezi cu adevărat și te rogi din tot sufletul, orice se poate împlini. Dar îți amintești când verișorul tău, l-a aruncat pe motanul Leo în puț? Am fost cu tine, Toby, te-am văzut cum ai îngenunchiat și cum te-ai rugat din tot sufletul să-l salveze. Știu sigur că ai avut toată credința din lume, pentru că am fost acolo și am simțit ceea ce ai simțit tu. Și cu toate acestea, El n-a apărut, iar noi am stat neputincioși și am privit cum Leo se îneacă. Să nu mai spun că de când a plecat mami, te-ai rugat în fiecare seară ca ea să se întoarcă. Dar s-a întors?
- Nu m-ajuți, Ollie.
Ba da, puștiule. De fapt am fost singurul care te-a ajutat vreodată. Singurul care a fost lângă tine atunci când aveai cea mai mare nevoie. Iar acum e momentul să te iau pe tărâmul meu, exact așa cum ți-am promis. Acolo vom fi pe deplin împreună și ne vom putea juca în voie, pentru totdeauna.
Ollie îl sărută tandru pe frunte, apoi plimbându-și mâna pe chipul lui, îi închise ochii.
Nu te teme, totul va fi bine!
Prin pleoape, Toby văzu o lumină puternică, iar apoi auzi o voce.
- E aici! L-am găsit, e aici!
Când deschise ochii, văzu un bărbat înalt și mustăcios, care ținea în mână o lanternă. Bărbatul se aplecă spre el, îl ridică în capul oaselor și-l zgudui de câteva ori.
- Ești bine fiule? Răspunde-mi! M-auzi?
Toby încuviință din cap, apoi își îmbrățișă tatăl. Peste umărul bărbatului, îl zări pe Ollie care schiță din mână un gest de adio.
Încă n-a venit momentul, se gândi Toby, apoi copie gestul prietenului său imaginar.