Dimineața

Aerul rece de început de iarnă se aburea cu respirația. Îl mătură cu mânuțele, însă se aduna din nou în jurul nărilor. Îl suflă tare, ca un dinozaur și izbucni în râs.

Mama îl privi cu atenție îngrijorată. Ce vedea oare amuzant în jur? Erau singuri pe trotuar, înaintau încet pe lângă zidurile uriașe ale spitalului, acoperite de cărămidă maro închis.
Pe fundalul cerului gri, cu nori atârnând greu deasupra acoperișurilor, sclipeau luminițele de Crăciun atârnate de crengile negre, goale, ale copacilor seculari din parcare.

Mama privea în gol în față, părând să nu vadă mașinile colorate ce treceau pe stradă, deși la fiecare mașină roșie, mâna stângă a băiețelului se ridica și degetele urmăreau traseul mașinii pe lângă ei. Înaintau greu, căci, de fiecare dată, băiatul se oprea și urmărea cu privirea mașina până când aceasta dispărea din câmpul lui vizual.
- Începe să picure, murmură mama, uite dragul meu, ploaia.

Preocupat, copilul nu răspunse. Își număra degetele. Câte mașini roșii trecuseră deja? Degete erau zece, dar mașini mai puține, patru, cinci, șase. Se enervă și își trase mâna din a mamei. Șapte, opt, nouă, zece. Mai trebuiau să treacă mașini.
- Marius, e periculos, dă-mi te rog mâna înapoi.

El însă se smulse și fugi înspre stradă, urmărind febril trecerea mașinilor. Mai trebuiau patru mașini, nu se vedea nici una roșie.

Mama îl trase de braț înapoi spre mijlocul trotuarului. Urlă indignat și bătu din picioare. Din fericire, într-o baltă. Ah, ce bucurie. Uită instantaneu de mașini și tropăi sistematic prin toată balta, de la un capăt la celălalt. Apoi, înapoi. Apoi, din nou. Și din nou. Și din nou. Bătuse atât de puternic cu picioarele încât aproape toată balta se revărsase pe dalele de beton din jur.
Mama nu mai încercă să îl oprească. Știa că are de așteptat o vreme aici. Balta se goli. Băiatul era stropit cu noroi până pe față. Dar ce zâmbet fericit, se gândi ea. Îl șterse puțin cu mâneca.
- Uite, Marius, o baltă mai mică puțin mai în față, îl păcăli ea. Și așa, din băltucă în băltucă, ajunseră la ușa spitalului.

Apăru și tata.
- Am reușit să mă parchez, hai că aproape întârziem.

Băiețelul se lipi de piciorul lui, lăsându-i o pată udă de noroi.
- Ce ați făcut, uite-l cum arată, se enervă tata.
- Sunt impermeabile cizmele lui, e ok, restul se spală, răspunse mama, uitându-se mirata de propria oboseala spre ceasul cu afișaj luminos de pe peretele spitalului. Era abia 9 fară 10.

Ajunseră în sfârșit în cabinetul de consultație. Toată lumea era zâmbitoare și amabilă, fotoliile erau portocalii, fiecare avea loc să se așeze. Băiețelul le numără. Chiar dacă el stătea jos, un fotoliu rămânea neocupat. Erau 7. Ei erau 6. Le numără din nou, oprindu-se în fața fiecăruia și arătându-l cu degetul. Degeaba, unul era în plus. Strigă la el, deznădăjduit.

Mama îl opri.
- Uite, dragul meu, o să punem toate hainele și gențile aici, pe fotoliul acesta.

Acceptă și se așeză pe locul său.

În jur îi auzea pe adulți povestind. Vocea mamei era spartă, îngrijorată. Vocea lui tati, calmă. Ceilalți zâmbeau și ciripeau amabil. Dar nu îi cunoștea, deci nu se uită la ei. Când mama și tata vorbeau, ceilalți începeau să scrie. Ce desenau? Trase foaia unuia spre el. Erau cuvinte.
S T E R E O T I P I I, citi cu voce tare literele pe care le văzu.
- Nu, nu e foaia ta, o auzi pe mama.

Ceilalți adulți exclamau, părând mulțumiți.

Îi dădură un borcan cu carioci colorate și o foaie de hârtie. Se puse deci pe lucru. Luă pe rand fiecare cariocă și o aranjă în linie dreapta cu celelalte, pe masă, în fața lui. Capacele în sus. Albastru deschis, albastru închis, mov, negru, maro, verde închis, verde deschis, galben, portocaliu, roșu, roz explica el.
- Acum spune culorile în română, îl auzi pe tata.

Din nou, ceilalți adulți exclamară cu interes. Bilingv, auzi. Biingv, biingvvv, repetă.
Încercă sistematic fiecare carioca, punând-o apoi înapoi în șirul ordonat. Foaia se umpluse. Începu să traseze linii pe masă.

Constata uimit că grupul de adulți se adunase în ciorchine în jurul și deasupra lui. Încercau să îi ia cariocile, nu, nu pe masă, auzi.

Se enervă și împinse cu amândouă brațele totul pe covor, apoi se băgă sub masă, țipând.
Un adult îi întinse borcanul și îl chemă.
- Haide, Marius, să le punem înapoi, vrei?

Mormăi nemulțumit, dar împreună adunară cariocile. I le luă însă din mână adultului și le aranjă singur înapoi în borcan. Tot pe culori. Cu capacele în sus.

Când consultația se termină, toată lumea îl salută și îi făcu cu mâna de la revedere.
El privea deja afară, prin ușa de sticlă se vedea strada. Mașinile roșîi. Mai trebuiau patru. Șapte, opt, nous, zece, numără băiețelul. Cu mâna scuturată de mama, spuse uitându-se în lateral un iaievedeie obligat. Mama traduse pentru ceilalți, care din nou exclamară mulțumiți.

În sfârșit, era afară.
- Pic, pic, pic, ridică el mâinile spre cer. Uite, dagu meu, pouă, șopti.

Părinții mergeau tăcuți alături, cu privirile în pământ.