*
Putea fi găsit tot timpul în același loc. Lângă o bancă de la capătul Parcului Ravenna. Dormea acolo peste noapte, de veghe în picioare. Când a murit, locuitorii cartierului i-au adus flori și s-a ținut un fel de slujbă în aer liber, chiar acolo unde a fost ucis. Împușcat în piept de un adolescent cu care se pare că era prieten. Fiecare dintre cei prezenți la mica adunare comemorativă a vărsat câteva lacrimi. Două-trei persoane chiar au plâns în hohote. Numai ea s-a ținut deoparte, rezervată și totuși curioasă, ascunsă în spatele unui panou despre viețuitoarele acelei oaze de verdeață din mijlocul metropolei.Îi spuneau Profetul, nu știa nimeni mai multe despre el, nici măcar care era numele său din acte, sau dacă avea undeva o casă, o familie care îl aștepta. Câteva zile după tragicul eveniment lumea i-a tot lăsat mici ofrande pe bancă: lumânări cu baterie pentru pomenirea veșnică, sincere felicitări pentru trecerea neașteptată în tărâmul neînsuflețiților, jucării de pluș și coșuri cu fructe din care se înfruptau cu nesaț veverițele din parc. Monumentul organic creștea văzând cu ochii, acoperind în întregime banca din lemn năclăită de sânge și de vopseaua uscată a straturilor de graffiti.
Profetul ocupa un loc aparte în viața ei, deși nu vorbiseră niciodată. La început, îi fusese teamă de el. În diminețile în care traversa parcul în tura sa de jogging prin oraș, inima îi bătea tot mai tare când se apropia de banca lui. Îl putea auzi de la câteva zeci de metri. Uneori cânta, alteori ținea câte o cuvântare ininteligibilă trecătorilor răzleți care îl ascultau încetinindu-și mersul, sau oprindu-se efectiv la câțiva pași distanță. Avea o prezență tulburătoare. Solid, înalt cu mult peste medie, purta o pălărie de piele cu boruri largi, un parpalac ca al lui Humphrey Bogart și niște ochelari de soare negri care-i acopereau în mare parte fața marcată în diagonală de o cicatrice profundă, abia vindecată. Ea era dintre cei care nu se opreau când ajungeau în dreptul lui, încercând să-și controleze orice reacție a corpului derutat de semnalele confuze ale minții: e periculos sau nu individul ăsta, să fug sau să stau pe loc și să-i intru în joc. Mai erau și alții incomodați de acest locuitor atipic pentru un spațiu public, singurul cu vegetație și copaci în acel oraș sufocat de betoane și de zgârie-nori.
Pe măsură ce se apropia de banca Profetului, îi veneau în minte reproșurile partenerului său de viață care o acuza că o caută cu lumânarea, că în subconștientul ei vrea de fapt să o atace tipul ăsta mai mult decât dubios. Nu era de înțeles de ce nu putea să-și facă alt traseu. Sau ducea o existență atât de plictisitoare alături de el, încât partidele de jogging sub nasul acestui personaj erau singurul prilej de a-i mai crește adrenalina? Degeaba încerca să-l liniștească. Înstrăinarea devenea tot mai palpabilă, o simțea ca un culoar de aer rece între corpurile lor, chiar și atunci când petreceau ore întregi încolăciți unul de altul pe canapea, privind serialul lor preferat. La scurt timp a început să-l mintă, să inventeze trasee care ocoleau banca cu pricina, prin parcul de joacă al copiilor sau pe cele câteva scurtături înguste dintre copaci.
Cert este că de fapt nu și-a schimbat niciodată drumul, a continuat să alerge pe lângă banca așa numitului profet. El o cunoștea de acum și avea grijă să îi arate acest lucru în diferite moduri. De mai multe ori a interpelat-o chiar, îndemnând-o să se oprească. "Hei, cu dumneata vorbesc! Unde te grăbești așa în fiecare dimineață? De cine fugi? Doar nu ți-o fi frică de-un biet cerșetor ca mine? Hei, chiar nu mă auzi?"
Câteodată se punea pe cântat când o zărea apărând de după tufele de liliac sălbatic. Versurile erau improvizate și din câte distingea ea, constituiau un soi de declarație de dragoste generică, nu neapărat adresată ei. Ce situație jenantă, își spunea, și totuși nu rata nicio ocazie să se întoarcă. Începuse de acum să-i recunoască pe unii dintre cei care se opreau să schimbe câteva vorbe cu el. Sentimentul de vinovăție era din ce în ce mai apăsător. Își făcea tot mai multe promisiuni să-l asculte într-o bună zi, sigur avea ceva de spus care ar fi ajutat-o să înțeleagă de ce era atrasă de el, de ce-și imagina că acesta ar avea un mesaj esențial să-i comunice. O fi din cauza poreclei, își spunea, cine mai crede în profeți în ziua de azi. Și totuși, fiecare dintre noi își dorește în secret o întâlnire cu un astfel de om. Măcar o dată-n viață.
Când a fost ucis Profetul, ea traversa o perioadă grea. Se trezea într-o baltă de sudoare rece, cu mușchii încordați de parcă alergase un maraton prin somn. Partenerul ei devenise între timp tot mai suspicios, insuportabil în țăcăneala lui zilnică. De ce serile îi întorcea spatele în pat când el o dorea, și de ce uneori îl săruta altfel, cu dinții și cu coapsele ude deja între picioare? La cine poftea ea când era îmbătată cu endorfine, după orele de alergat în neștire pe străzi?
După moartea Profetului lucrurile s-au schimbat între ei. Au reușit în sfârșit să se despartă. Nu-i mai lega nimic - apartamentul fusese luat cu chirie, copii nu se prinseseră niciodată în pântecul ei, familiile lor se detestau, iar vecinii îi vorbeau pe la spate și renunțaseră să-i mai invite la cină. Parcă simțeau și ei duhoarea morții care ajunsese atât de aproape de ea, îi suflase în ceafă când se oprea din alergat la un stop, o privise din întuneric noaptea când deschidea ușile locuinței din care dragostea, și apoi camaraderia, plecaseră demult, pe nesimțite.
Uneori distingea fețe familiare în mulțime. Le urmărea cu privirea de la geam și încerca să pună cap la cap amănuntele difuze, să ghicească cutele din colțul buzelor, cartilagiile sub pielea nasului, mulajul pe dinți ai gingiilor. Spectacolul corpurilor în mișcare era hipnotic. Prelungirile energetice ale oaselor sclipeau sacadat numai pentru ochii care le puteau vedea. Respirația trecătorilor împroșca în jur particule microscopice de apă cu bacterii diforme și viruși țepoși. De la etajul doi unde locuia acum, se auzea cel mai bine cacofonia amețitoare a străzii populate la orele de vârf. La trei, zgomotul putea fi deslușit mai înfundat. La etajul cinci devenea imperceptibil, acoperit de vibrația stridentă a claxoanelor.
Pe balconul comun de la șase a găsit un scaun, și pe jos, o scrumieră plină de țigări stinse la jumătate. Două brichete. Se gândi că sigur numai una funcționa. Oare o va nimeri din prima? Întinse mâna, parcă în cunoștință de cauză. Dacă o nimerește pe cea care nu merge, e un semn. Un semn că nu există niciun semn.
Trase fumul adânc în piept. De la etajul șase se vedea și parcul. Banca fusese curățată, vopsită. Orice urmă a monumentului viu dispăruse.
(Seattle, 15 decembrie 2021)