Încă puțin

Bărbatul își șterse sudoarea de pe frunte adăugând încă o pată mânjită pe mâneca aproape neagră a hainei care original fusese o culoare bej. Înaintau greu, băiatul obosise și nu mai voia să meargă. I se puse în cale și întinse brațele ca să îl poarte în brațe. Nu avea cum, de-abia se mai ținea el însuși pe picioare. În plus crescuse prea mare ca să-l mai poată duce în brațe. Avea aproape 13 ani. Îl îmbrățișă în schimb și rămaseră așa o vreme încercând să îl calmeze și să își tragă și el sufletul.
- Astăzi e vineri, 28 martie, 2031, zise băiatul dintr-odată pe un ton vesel.
- Da Victoraș, iubitul meu, așa o fi dacă zici tu. Hai să mai mergem un pic.

Încercă să-l împingă ușor în lateral ca să continue drumul dar băiatul nu mai voia. Se agăța de el în timp ce se lăsa moale ca o păpușă de cârpă și dacă i-ar fi dat drumul s-ar fi așezat pe cimentul prăfuit. Nu mai avea energie să îl convingă. Deși nu merseseră prea mult azi, hotărî că aveau deja nevoie de o pauză mai mare. Nici nu mâncaseră încă de dimineață, poate măcar puțină apă să îi dea. Îl ridică cu ultimele puteri de pe jos și îl ținu în brațe ca să-l liniștească.
- Tati e cu tine. Gata, ne oprim un pic.

Băiatul își lipi urechea stângă de pieptul lui și apoi repetă data calendaristică de mai multe ori, din ce în ce mai vesel. La sfârșit se desprinse din brațele bărbatului, termină cu un "Bravo!" zgomotos și bătu din palme mulțumit. Bărbatul îl privi zâmbind câteva clipe dar apoi fața i se întunecă. Un gând ca un început de migrenă îl săgetase. Oare chiar zâmbesc? Poate numai mi se pare că zâmbesc. Oare mai știa să zâmbească? Și dacă da, oare i se mai vedea zâmbetul în spatele bărbii care îi crescuse și i se încâlcea în partea de sus a fermoarului de la geacă?

Își dădu jos de pe umeri bretelele improvizate ca un ham de la remorca pe două roți pe care o trăgea după el și în care aveau ultimele provizii pe care le mai găsise la un supermarket abandonat în urmă cu câteva zile. Totul era abandonat, majoritatea lucrurilor fuseseră de mult jefuite dar avuseseră noroc să găsească câteva conserve și, cel mai important, apă la un pârâu dintr-un parc.

Remorca o găsise de mai multă vreme la un magazin de articole sportive, probabil fusese genul care se atașează la biciclete ca să plimbi copiii. Fără ea nu ar fi reușit să se deplaseze cu Victor. Victor era în lumea lui și nu îi păsa că restul lumii se dusese de râpă. Nu îi păsa de atacuri nucleare și nu îi păsa de scene apocaliptice. Lui Victor nu îi păsa că trebuie să fugă din cauza nenorocirilor. Îi păsa doar de numere și liste și în general de ordinea lucrurilor. Dar nimic nu mai era în ordine de la Reset. Așa îi zicea el, Reset. Atunci când totul se schimbase și lumea lor basculase și fuseseră aruncați de istorie pe acest drum nesfârșit. Dar măcar ei erau cei norocoși, cei care supraviețuiseră. Dacă asta mai putea fi numită viață. Iarăși gândesc negativ. Asta nu ajută deloc, trebuie să rămân pozitiv, își zise încurajându-se. Victor are nevoie de mine, își mai zise și își mângâie barba încâlcită pieptănând-o cu degetele murdare în timp ce se gândea dacă să întindă cortul deja și să termine ziua sau doar să facă o pauză mai scurtă.

Degetele-pieptăn i se tot încurcau în barba aproape albă. Nu își aducea aminte când se bărbierise ultima oară. O vreme se gândise să se radă dar riscul de infecție era prea mare. Nu mai existau spitale funcționale și în plus apa potabilă era mult prea valoroasă pentru a fi irosită astfel. Din când în când o mai scurta cu o foarfecă și asta mai mult în scopuri practice decât altceva. Se uită la băiat. În curând și lui o să îi iasă câteva tuleie. Când era mai mic și descoperiseră că Victor era diferit se gândise la acest moment. Cum oare o să îl învețe să se bărbierească fără să se taie? O să fie oare vreodată în stare să facă asta singur? Iată că momentul acela se apropia doar că acum i se părea una din cele mai mici probleme ale lor.

Băiatul cânta:
- Mulți ani trăiască, mami să trăiască, La mulți ani.

Știa ce însemna asta. Voia să îi arate filmul de la ultima aniversare a lui M. Telefonul însă murise de mult și nu mai găsise nicăieri o priză funcțională unde să-l încarce. Se opriseră lângă intrarea unui bloc care părea la fel de părăsit ca restul zonei pe care o traversau. Nu mai văzuseră urme de viață de multă vreme. Majoritatea oamenilor părăsise de mult zona sau pur și simplu nu supraviețuiseră Reset-ului și ce urmase după. Nici despre M. nu mai știa nimic din seara Reset-ului.

Era o seara ca toate celelalte. M. era plecată în alt oraș pentru o prezentare. El pierdea vremea pe telefon pe canapea și Victor se juca pe covorul din fața canapelei. Apoi brusc lumina se oprise. Rețeaua electrică căzuse. Internetul și rețeaua de telefonie picaseră imediat după. Dintr-odată se treziseră în întuneric, izolați, fără prea multe informații. La aproximativ o jumătate de oră după aceea urmaseră ceea ce păreau a fi tunete și cutremure succesive undeva la distanță. Era clar că ceva se întâmplă. Ceva rău. La câteva ore după, reușise să pornească un radio vechi folosind baterii. Informațiile nu erau foarte clare. Autoritățile încercau să evite panica și nu ofereau prea multe informații. Dădeau însă indicații despre o evacuare în masă.

Intenționase să se pregătească pentru evacuare dar atunci începuse nebunia. Incendiile, jafurile, crimele, oamenii disperați să prindă ultimele locuri pentru a fi evacuați. Nu ar fi reușit niciodată să treacă prin toate astea cu Victor. Nici nu încercase. Strânsese toate proviziile din casă și le coborâse în beci. Acolo au stat ascunși următoarele săptămâni încercând să îi distragă atenția lui Victor de la nebunia de deasupra. M. nu s-a mai întors niciodată. Radio-ul s-a oprit și el la câteva zile după Reset și alte baterii nu mai avea în beci. Când au terminat proviziile n-a avut de ales și a trebuit să iasă. L-a legat pe Victor cu un fular de după brâu ca să îl poată ține aproape și a ieșit temător din casă. În toată zona lor erau mașini și clădiri distruse și din loc în loc ceea ce păreau a fi manechine dezmembrate ca cele pentru decorațiile de Halloween. Nu erau manechine.

Evitase pe cât posibil să se intersecteze cu alți supraviețuitori și căutase în primul rând un mod de transport pentru Victor pentru că nu îi plăcea să meargă mult pe jos și după o vreme cerea în brațe sau, dacă nu era atent, pleca în ce direcție i se părea interesant la acel moment. Era foarte obositor și foarte periculos în condițiile actuale. Găsise remorca ușoară de bicicletă la un magazin de sport. Tot acolo găsise un cort și saci de dormit. Mai adăugase câteva alte lucruri necesare pentru supraviețuire și pornise înspre sud. În ultimele mesaje de la radio li se indicase celor care nu mai puteau fi evacuați să încerce să meargă spre sud. Și de atunci trăiau din ce reușeau să găsească prin locurile părăsite pe unde treceau. De atunci erau pe drum și se îndreptau încet-încet spre sud. Trecuseră exact 521 de zile. Știa, pentru că Victor număra cu satisfacție (așa cum o făcuse mai devreme) toate zilele.

Băiatul se oprise din cântat pentru că observase un șir de furnici pe una din treptele intrării în bloc și acum le număra fascinat. Bărbatul profită de pauză, trase un rucsac din remorcă, se așeză cu greutate pe scări și puse rucsacul lângă el. Își scoase apoi icnind de durere gheata dreaptă care avea șireturile foarte ușor strânse. Își dădu jos cele două șosete găurite și apoi bandajul improvizat și își inspectă glezna umflată și neagră. Călcase strâmb cu o săptămână în urmă și își sucise rău piciorul. De-abia mai trăgea remorca cu provizii și fusese nevoit să îl dea jos pe Victor ca să ușureze povara.

O studie îngrijorat. Nu-și dădea seama dacă e mai rău sau mai bine. Era încă neagră, umflată și dureroasă. Scoase un unguent dintr-un buzunar al rucsacului. Era unguent pentru crampe musculare. Era mai bine decât nimic. Măcar îi răcorea pielea piciorului și pentru câteva minute avea senzația că o să fie mai bine. Poate că o să fie bine. Până acum reușiseră printr-o înșiruire de miracole să reziste, să supraviețuiască. Când totul i se părea lipsit de speranță, când rămâneau fără provizii sau când se întâmplase să îl piardă pe Victor în pădure pentru că fugise după niște păsări. Toate pericolele prin care trecuseră mai ales în lunile de după Reset. De fiecare dată reușiseră cumva să treacă peste obstacole și să continue. Tot ce trebuia era să continue. Ce altă alternativă aveau?

Încerca să nu se gândească. Încerca să nu își pună întrebări fără răspuns sau al căror răspuns l-ar fi dărâmat. Cum o să iasă din zona asta? Cum o să ajungă înapoi la civilizație? Mai există oare civilizație? Erau pe drum deja de aproape 2 ani de zile. Chiar și în ritmul lor foarte lent, cu multe ocolișuri, cu multe zile în care nu reușeau deloc să înainteze, tot parcurseseră cel puțin 300 de km dacă nu mai mult. Peste tot însă, era același peisaj apocaliptic, urme de distrugere, urme de luptă și de aproape un an de zile nu mai văzuseră nici măcar o singură altă ființă umană în afară de ei doi. Dacă el pățea ceva rău, ce o să se întâmple cu Victor? Dacă se infectează glezna și nu mai poate merge? Cât timp până când se termină mâncarea? Cât timp până își va pierde cunoștința? Dacă se va ajunge la asta, cât timp va mai avea la dispoziție să decidă dacă se duce singur sau îl ia pe Victor cu el? Se opri singur scuturând din cap. Își puse înapoi bandajul și apoi șosetele și la sfârșit gheata strângând cu grijă dar nu foarte tare șireturile.

Scoase din rucsac o sticlă de apă și o întinse către băiat. Acesta ridică mâna și vru să îi dea peste sticlă. Anticipase și feri în ultimul moment recipientul cu prețiosul lichid. Nu vrea apă. O vrea pe ea. Căută în alt buzunar al rucsacului. Scoase o folie de plastic în care erau fotografii. Singurele poze cu M. pe care le mai avea. Nu se gândiseră niciodată să imprime mai multe poze pe hârtie pentru că totul era ușor de accesat de pe un telefon sau calculator, totul era în cloud. Asta până la Reset. Acum nu mai existau nici calculatoare, nici telefoane, nici cloud, nici nimic cu care să vadă zecile de mii de poze digitale făcute în vacanțe sau la evenimente. Tot ce mai avea de la M. erau câteva poze pe care ea le imprimase pe hârtie ca să le poată înrăma.

Scoase cu grijă din pungă teancul de poze și o alese pe una din ele. Era o poză de la ultima ei aniversare în care fuseseră toți trei. În poză un Victor mult mai mic zâmbea cu gura până la urechi și mâinile ridicate entuziasmat în fața unui tort. M. se pregătea să sufle în cele două lumânări-cifre. Îi arătă poza lui Victor.
- La mulți ani, recunoscu el fericit.
- Da, iubitul lui tati.

Îl cuprinse cu o mână de umeri și cu cealaltă ținea poza. Începu să cânte și băiatul îl urmă imediat. Repetară de mai multe ori cântecul și apoi băiatul rămase în îmbrățișare ronțăind pielea de lângă unghiile de la degete și privind fix în depărtare ca și cum acolo la orizont ar fi zărit salvarea lor. Bărbatul se lăsă purtat de speranță și privi și el în direcția în care privea băiatul. Nu era nimic, doar nori, nori nesfârșiți. Oftă și zise mai mult pentru sine:
- Tati e cu tine. Mami e bine. Și ne așteaptă. O să o vedem în curând. Mai avem încă puțin.