Un spectacol despre tăticie - Cartea cu tați

Citiți un fragment din această carte.


Acest volum este urmarea unui spectacol de teatru. În 2019 am făcut Cocoțat pe schele, un spectacol despre rolul tatălui în societatea contemporană. A fost produs de ONG-ul pe care îl conduc, Asociația Art No More, a obținut prin concurs fonduri de la Administrația Fondului Cultural Național și Uniter și a fost repetat și reprezentat la Centrul de Teatru Educațional Replika. Textul pentru spectacol (îl veți găsi la finalul volumului) cuprinde dramatizări ale unor interviuri pe care le-am făcut eu cu mai mulți bărbați și texte originale ale unor scriitori contemporani.

Pentru Cocoțat pe schele am cerut texte de la scriitori, care sunt și tați, despre experiența lor paternală. În spectacol am păstrat doar fragmente din textele lor. Nu pentru că nu ar fi fost valoroase, ci pentru că nu am vrut ca spectacolul să dureze peste o oră și jumătate. Și tocmai pentru ca să pun în evidență munca celor cinci scriitori, m-am gândit să găsesc o soluție să public aceste texte integral. Mai întâi, am publicat în revista Scena 9 niște fragmente din textele rămase pe dinafară. Apoi am cerut și altor autori să scrie despre paternitate. Și așa a apărut acest volum.

În 2014, am făcut un spectacol despre mame: Habemus bebe. Textul acela, aflat undeva la limita între dramaturgie și poezie, a devenit apoi volum de poeme: Non stress test, de Elena Vlădăreanu, publicat de Casa de Pariuri Literare în 2016.

În 2018, mi-am zis să fac un spectacol și despre tați. Pentru că diada tată-copil e foarte puțin sau fals, din punctul meu de vedere, reprezentată în mai toate artele. Avem pe de o parte imaginea idilică: nou-născutul e un îngeraș care aduce bucurie și fericire în familie, iar tatăl descrie asta de undeva din turnul său de fildeș (mă rog, biroul lui) fără să ia parte efectiv la tot ce ține, practic, de noua ordine familială. De cealaltă parte, avem tatăl văzut ca o autoritate, care stabilește reguli și dă pedepse, iarăși fără să țină cont de nevoile copilului și ale partenerei. Ambele imagini nu au (sau au prea puțin) de-a face cu realitatea, cu concretul, cu ceea ce se întâmplă în viața de zi cu zi. Chiar și în cele mai paternaliste medii, lucrurile par acum să se schimbe. Mă rog, nu am făcut studii în acest domeniu și nici n-am citit prea multe, dar informațiile primite mai degrabă empiric par să confirme acest lucru. Tatăl nu mai este doar cel care aduce banii și dă ordine, ci, cel puțin în mediul urban de clasă mijlocie, este implicat direct în creșterea și educarea copilului.

Cu spectacolul mi-am propus trei lucruri.

În primul rând, am vrut să ofer o altfel de imagine a tatălui. A unuia mai normal, mai uman, mai banal... Naiba știe ce-o fi "normal", dar în capul meu e cam așa: unul care se și bucură, e și bulversat, și frustrat, și fericit, și enervat. Și nu total habarnist.

În al doilea rând, am vrut să arăt ce zice unul dintre personajele din spectacol: "Și tații trec prin schimbări majore" (odată cu apariția unui copil în viața lor).În general, literatura de specialitate este dedicată aproape exclusiv schimbărilor prin care trec femeile după ce nasc. Asta e stabilit, studiat, băgat la catastif, integrat în viața de zi cu zi. (Apropo, mi-am dat seama acum, după ce am făcut cele două spectacole, că în Habemus bebe, tatăl era total absent. Era pomenit o singură dată. Puteam foarte bine să vorbim despre a fi părinte fără a menționa o singură dată tatăl. În schimb, în spectacolul despre tați nu s-a putut fără să vorbim și despre mame.)

Am zis să privim puțin lucrurile și din partea masculină. Am încercat să fac o documentare serioasă. Am căutat literatură self-help și studii pe această temă. N-am găsit decât vreo două-trei volume traduse, care conțineau un fel de sfaturi, scrise amuzant, în care rolul tatălui nu pare a fi luat prea în serios. Episodul din Cocoțat pe schele în care povestesc că am fost în librării să caut cărți despre paternitate pentru a mă documenta e real. Am găsit un singur studiu serios pe această temă. Nu mai era în librării pentru că fusese publicat mai demult de Editura Trei: Tatăl de Luigi Zoja. L-am mai găsit pe net. Am citat din acest studiu în spectacol. La fel am făcut cu o carte autobiografică, publicată de Corint, a unui jurnalist sportiv britanic: Tată de nota zece de Brian Viner.

În al treilea rând, spectacolul (și cartea asta) reprezintă așa... un mic îndemn spre implicare. Din partea masculină. Era o memă pe Facebook: "O întreagă generație s-a zbătut pentru women empowering, dar am uitat să-i învățăm pe bărbați cum să colaboreze cu empowered women. (Scuze, nu găsesc un termen bun în română pentru "empowered".) Rolul mamei este înregistrat adânc în fiecare dintre noi. Sunt și studii, există și partea aia bazată pe cunoaștere directă. În ceea ce privește rolul tatălui, lucrurile nu-s prea clare. Nimeni nu îi contestă rolul. Dar cât și cum, aici încă ține de păreri personale, de cultură, de obiceiuri. Cu spectacolul (și textele din acest volum) am vrut să prind și părțile alea frumoase, dar și chestiunile banale sau chiar neplăcute din viața de familie. nevoie și de scutece schimbate, și de timp petrecut degeaba pe bancă în parc (când, de fapt, îți dorești să fii oriunde în altă parte), și de bani... Până la urmă, există și momente fericite și plictiseli, și nesiguranțe, și bucurii și certuri sau chiar divorțuri...

Mulțumesc Evei și Alexandrei, care au reușit să scoată din mine și ce e mai bun, și ce e mai nasol. Mulțumesc Elenei pentru că fără Habemus bebe, spectacolul despre mame, nu mi-ar fi trecut prin cap niciodată să fac și un spectacol despre tați. Mulțumesc echipei spectacolului Cocoțat pe schele: Virgil Aioanei, Nicu Rotaru, Ana Iulia Popov, Petre Fall și celor de la Centrul Replika. Mulțumesc tuturor celor care au acceptat să-mi povestească în privat despre experiența lor de tată. Și foarte multe mulțumiri autorilor care au acceptat să scrie aici. Eu le-am dat doar o temă și o limită de pagini. Felul în care a ales fiecare să abordeze acest subiect a fost opțiunea lui. Unii au dus propria poveste spre ficțiune, alții spre mărturie, alții spre eseu. Singura cerință a fost ca subiectul să aibă un punct de plecare în propria experiență. Și toate cuprind lucrurile alea care se nasc odată cu copilul: fericirea, îngrijorarea, schimbarea, rutina, nesiguranța.

Aceasta nu este încă o carte despre cum să fii "un părinte perfect".