01.12.2021
Editura Vremea
Vasile Aaron
Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos
Editura Vremea, 2021




Citiți un fragment din această carte.

*****
Introducere

Autorul Patimii și morții Domnului a văzut lumina zilei în 1780 (nu în 1770, cum se vehiculează greșit), în satul Glogoveț, lângă Blaj, unde tatăl său era preot greco-catolic. Aparținea familiei Aron/Aaron von Bistra, înnobilată de Leopold I la 18 iulie 1701. Numele apare scris în două feluri: Aron sau Aaron (avocatul-poet și-l scrie cu doi a). Neamul "aroneștilor" pretinde că se trage din os domnesc, mai precis, dintr-un fiu nelegitim al lui Alexandru Lăpușneanu. Această genealogie, fictivă, e susținută și de poetul nostru. Cea mai prestigioasă personalitate din "neamul aroneștilor" este, fără îndoială, episcopul Petru Pavel Aron. Născut în 1709, episcop între 1752 și 1764 - vicar, apoi succesor al lui Inochentie Micu-Klein, el a fost ctitorul "școalelor" de la Blaj și inițiatorul primei traduceri a Vulgatei în românește. Dinastia "Aroneștilor" va fi întreruptă, nemilos, de regimul comunist.

Ultimul preot legitim, Greco-catolic, al "Bisericii dintre brazi" de la Sibiu, aparținea familiei Aroneștilor. Victor Aron, născut în 1887, protopop al Sibiului și senator de Alba al Partidului Național Țărănesc, a fost alungat din propria biserică și din propria casă după 1948, murind în închisoare la 6 aprilie 1957.

Vasile Aaron, poetul, a urmat "școalele de la Blaj", unde a dobândit o excelentă cultură clasică și teologică. Apoi a studiat dreptul la liceul piariștilor din Cluj, practica juridică efectuând-o la Târgu Mureș. În 1804, după cronologia stabilită de profesorii Popa, se instalează la Sibiu. Aici va avea două posturi fixe - avocat la Consistoriul Bisericii ortodoxe, unde era coleg cu Aron Budai, fratele lui Ioan Budai-Deleanu; și notar la o cameră de comerț grecească. Îndatoririle față de cele două instituții îi lăsau destul timp pentru a-și servi clientela proprie. Ca avocat, de pildă, s-a ocupat de recuperarea câtorva moșii ale lui Emanuel/Manolache Brâncoveanu, descendent al domnitorului ucis de turci, între care cea mai faimoasă e Sâmbăta de Sus, dăruită, în 1823, de Grigore, fiul lui Manolache, "Bisericii grecești" din Brașov. În 1806, Vasile Aaron se căsătorește cu o austriacă, adoptându-i și băiețelul, Friedrich, alintat Fritzi.

Nu în ultimul rând trebuie amintită sănătatea precară a poetului. După o lungă suferință, datorată unei boli de natură digestivă, moare pe 21 august 1821, la 41 de ani. "Dacă e să judecăm după descrierea făcută în pașaport, notează profesorul Popa, nici ca înfățișare nu era de lepădat: avea o înălțime peste medie, păr negru ondulat, ochi căprui, pielea smeadă, știa mai multe limbi".

Prin tipul de educație, prin anvergura culturală, prin operă, dar și cronologic, Vasile Aaron aparține primei "generații de aur" a greco-catolicilor români, cunoscută sub numele de Școala Ardeleană.

A absolvit la Blaj, a purtat o corespondență neîntreruptă cu mult mai cunoscuții săi colegi de generație: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, fiind, cum spuneam, "coleg de serviciu" cu unul dintre frații lui Budai-Deleanu. Chiar debutul său literar (sub formă tipărită) e legat de două evenimente greco-catolice blăjene: aniversarea episcopului în funcție, Ioan Bob, și înscăunarea, ca episcop de Oradea, dar tot la Blaj, a lui Samuil Vulcan, strămoșul lui Iosif.

Pentru intelectualii Școlii Ardelene, orice publicație răspunde unei necesități imediate. Memorabilă și profund grăitoare mi se pare scena povestită de George Sion, unul dintre redescoperitorii lui Aaron în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Într-o librărie din Timișoara, Sion a întâlnit câțiva ciobani care cumpărau broșurile versificatorului pentru a le citi, în timp ce pășteau oile, pe vârful muntelui. Un intelectual român din Transilvania secolului al XVIII-lea vede obligatoriu în artă, în literatură, în cultură o dimensiune formativă, educativă. Nu este vorba de "arta cu tendință", specifică regimurilor totalitare, ci de un imperativ al "omului iluminist", căruia îi e străină concepția gratuității scrisului (specifică junimiștilor). Pentru iluminist scrisul are un impact existențial, ajută la formarea intelectuală, morală și spirituală a individului. Numai așa putem înțelege "filozofia" Școlii Ardelene și, în cadrul acestui curent, ipostaza de "vulgarizator", în sens apostolic, a lui Vasile Aaron. Publicul larg ignoră faptul că el a fost și primul traducător al lui Virgiliu și Ovidiu în limba română. Exercițiile de transpunere a Metamorfozelor ovidiene datează, probabil, din perioada blăjeană. Cât despre capodopera virgiliană Eneida, deși pare să fi fost tradusă integral, nu ni s-au păstrat decât opt cânturi, într-un manuscris ronțăit de șoareci. Aaron nu avea pretenții de poet original. El își alege subiectele în funcție de "feelingul" personal și de interesul publicului.

Astfel, prelucrează șase "legende" ovidiene; Mesiada lui Klopstock; Georgicele lui Virgiliu; romanele inițiatice antice; Evangheliile.

Intenția sa este îmbunătățirea moravurilor, corectarea viciilor, reconfortarea sufletească prin intermediul unei literaturi accesibile, plecând de la capodopere consacrate.

În acest scop, Vasile Aaron alege versul popular, de șapte, opt silabe, mai atractiv pentru cititorii proveniți din rândul târgoveților, meșteșugarilor, păstorilor sau țăranilor. Așa sunt transpuși hexametri gravi din Virgiliu, sau din Ovidiu; tot așa vorbesc personajele din Patima și moartea Domnului sau cele din Reporta.

Pe lângă traducerile menționate, scrierile lui Vasile Aaron - care fac parte din tezaurul literaturii române de la începutul secolului al XIX-lea (ne aflăm cu șase decenii înaintea lui Eminescu) - sunt următoarele: Leonat și Dorofata (1803, un dialog spumos, în versuri, despre daunele beției); Patimile și moartea Domnului (1805, a doua ediție, corectată, în 1808); Anul cel mănos (1820, prelucrare după Georgicele; descrierea, tot în versuri, a frumuseții naturii de-a lungul celor patru anotimpuri); Reporta din vis, operă neterminată, publicată, parțial, în 1868 și integral abia în... 1981!

Reporta din vis descrie viziunile inițiatice, mistico-filozofice, ale unui tânăr "vânător", Reporta, însoțit de un "bătrân" (după modelul ghidului spiritual din Virgiliu și Dante). Tema principală este vanitas vanitatum, tratată în registru coșmaresc. Imaginația poetului - descinderea în interiorul mormintelor și descrierea stării de putrefacție a cadavrelor etc. - trimite la imaginarul călugărilor egipteni, sedimentat în cărți precum Patericul sau Historia monachorum.

Vasile Aaron ne-a lăsat o capodoperă a literaturii religioase prin "colindul" Patima și moartea Domnului (prima ediție se numea Patimile și moartea Domnului). Autorul prelucrează tradiții foarte vechi, transmise de Evanghelia lui Nicodim și Acta Pilati; se inspiră din Mesiada lui Klopstock (apărută în 1748), dar aceste influențe, perfect normale după codul literar din epocă, nu reprezintă un minus, ci un plus. Aaron creează un poem vizionar, mistic, de factură populară, într-o cheie originală. Patima și moartea Domnului este un colind pascal, un megacolind, scris anume în ritmul și cu "tehnica" acestui "gen" popular, pentru a fi cât mai accesibil unui public larg.

Rezumând, am putea spune că poemul desfășoară, la nivelul unei drame cosmice, cântarea pascală tradițională: "Hristos a înviat din morți,/ cu moartea pe moarte călcând/ și celor din morminte viață dăruindu-le". Patima începe cu plânsul lui Isus pe Muntele Măslinilor ("Olivetul") și se termină cu biruința asupra iadului. Nu există scena Învierii. Poetul prelucrează o teologumenă din secolul al II-lea, transmisă de Evanghelia lui Nicodim, în care este prezentată "coborârea lui Isus" la iad și eliberarea protopărinților Adam și Eva. În poemul-colind al lui Aaron există și alte elemente nonevanghelice, surprinzătoare pentru cititorul obișnuit: Lucifer (Luțifer) convoacă o "mare adunare" a diavolilor pentru a organiza bătălia decisivă împotriva lui Isus și a oștirilor îngerești (scenă analoagă în Țiganiada); demonul Adramalic primește misiunea de a-i ațâța pe arhierei și de a-l ispiti pe Iuda; pentru aceasta, demonul i se arată lui Iuda în vis, sub chipul tatălui acestuia; "tatăl"-demon îi spune că Isus le va da întreaga putere și bogăție celorlalți apostoli, el fiind păcălit; cel mai înțelept ar fi să treacă de partea arhiereilor și să-l vândă pe Isus; Iuda ascultă sfatul "părintelui"; muntele Tabor joacă un rol esențial: deasupra lui se arată norul în care se ascunde Dumnezeu-Tatăl; după "soborul demonilor" are loc un al doilea sobor, al preoților iudei, în palatul lui Caiafa; unul din cele mai agresive personaje (inspirat din Klopstock) se numește Filo, probabil după numele filozofului Philon din Alexandria; lui Filo i se opune bătrânul Nicodim; drama hristică se împletește, de-a lungul întregului poem, cu drama Fecioarei Maria, care-și caută Fiul, motiv preluat din folclorul românesc; creștinii se adună pe Golgota, în jurul lui Isus, iar acesta își anunță, public, moartea; urmează Cina de Taină, în timpul căreia Isus oficiază prima liturghie; se împărtășește și Iuda: "Ia și tu din a Mea pâne/ Măcar ești la mațe câne", îi spune Domnul; după Cină urmează chinurile "de moarte" în grădina Ghetsimani; Dumnezeu-Tatăl îl trimite pe Eloa, "principele îngerilor", ca să-l întărească; Isus, arestat, ajunge în palatul lui Caiafa; la judecarea lui asistă și soția lui Pilat, dintr-un "foișor de criștal"; "Pilăteasa", personaj inventat după Acta Pilati, joacă un rol esențial; în vis i se arată filozoful Socrate, alt condamnat pe nedrept la moarte, avertizând-o asupra nevinovăției lui Isus; răstignirea e un moment de glorificare; îngerii stau deasupra crucii Mântuitorului, iar personaje celebre din Vechiul Testament (Adam, Eva, Moise, Avraam, Isaac, Iov etc.) sunt eliberate din iad și asistă la "taina jertfei"; îngerul Orion îl aduce și pe Iuda, ca să-i arate paradisul în care vor ajunge toți ceilalți apostoli; poemul se termină cu biruința lui Isus asupra morții (scenă descrisă după Evanghelia lui Nicodim).

Colindul pascal Patima și moartea Domnului ar trebui inclus în programa seminariilor și institutelor teologice românești, indiferent de confesiune. Ar fi un gest de normalitate, reparatoriu, după aproape două secole de "amnezie".

(Cristian Bădiliță)

Orientare bibliografică
Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Vasile Aaron (1780-1820). Studiu monografic, Prefață de Iacob Mârza, Editura Infoart Media, Sibiu, 2011.
Vasile Aaron, Patima și moartea Domnului, Prefață de Ioan Chindriș, ediție îngrijită și studiu introductiv de Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Editura Infoart Media, Sibiu, 2012.
Vasile Aaron, Scrieri antume, ediție îngrijită și studiu introductiv de Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Editura CURS, Cluj-Napoca, 2013.

0 comentarii

Publicitate

Sus