Un moment decisiv din istoria noastră contemporană

  Citiţi un fragment din această carte.



În iunie 1980 mă aflam în casa mexicană a lui Luis Buñuel împreună cu directorul Editurii Heraldo de Aragón, Joaquín Aranda, pentru a pregăti publicarea operelor cineastului, care aveau să apară în cele din urmă în 1982, reunite sub titlul Opera literară. Lucram intens de două săptămâni, revizuind texte, potrivind date şi recreând toată acea epocă a Madridului din tinereţe şi din Reşedinţa Studenţilor. Don Luis dăduse dovadă de multă răbdare răspunzându-mi în nenumărate rânduri, când îl întrebam despre experienţa lui literară, temă care încă îl mai pasiona, spre deosebire de cinematografie, care părea să-l obosească.

Era evident că perioada în care fusese scriitor, între 1922 şi 1929, avusese o mare importanţă pentru el şi că această vocaţie îl făcuse să cultive o rivalitate amicală cu Federico García Lorca, autor cu opţiuni foarte diferite de ale lui. Deci, dacă nu-i sesizăm înclinaţia spre literatură din tinereţe, se pierd multe nuanţe din relaţia lui cu Federico, o relaţie mai puţin personalizată decât aceea pe care a avut-o cu Dalí. Fiindcă odată cu Lorca, în discuţiile noastre a apărut repede şi numele lui Salvador Dalí, faţă de care cineastul nutrea pe vremea aceea un amestec ambiguu de sentimente: afecţiune şi repulsie deopotrivă.

Tocmai într-una din acele zile din iunie 1980, Buñuel aştepta să-i fie restituit portretul făcut de pictorul catalan în 1924 la Reşedinţa Studenţilor. Îl împrumutase Centrului Pompidou pentru retrospectiva Dalí, inaugurată în 18 decembrie 1979, şi un custode al respectivei instituţii urma să vină la Ciudad de México spre a i-l înapoia. Acesta întârzia să apară şi don Luis, exasperant de punctual, era din ce în ce mai nervos, pe măsură ce trecea dimineaţa şi portretul nu mai apărea.

Până la urmă totul s-a terminat cu bine şi pânza şi-a recuperat locul de onoare, lângă planul metroului parizian din salonaşul în care obişnuia să bea cu prietenii. Tabloul ni s-a părut splendid, astfel încât l-am pus pe coperta cărţii lansate la Paris în noiembrie 1982 când acelaşi Centru Pompidou l-a omagiat pe Buñuel.

În august 1984, Festivalul de la Veneţia şi-a dedicat secţiunea retrospectivă cineastului, mort în 29 iulie 1983. Cu acest prilej am prezentat traducerea italiană a Operei literare, dar nemaiştiind unde se afla portretul făcut de Dalí, Editura Marsilio i-a cerut pictorului permisiunea să-l reproducă. Dalí a refuzat categoric, cu o emfază care ne-a surprins pe toţi.

De aici am dedus că relaţia dintre Buñuel, Lorca şi Dalí fusese atât de intensă, încât urmele ei se resimţeau chiar şi după o jumătate de secol. Am făcut multe referiri în acest sens în introducerea şi în notele din Opera literară, în Viaţa şi opiniile lui Luis Buñuel şi în Luis Buñuel, Opera cinematografică, carte editată cu sprijinul acordat creaţiei literare de către Ministerul Culturii şi cu ajutorul ziarului El Día de Aragón. Am analizat şi mai profund această relaţie în acelaşi an, 1984, când Universitatea din Yale i-a dedicat lui Buñuel un simpozion (şi am făcut o nouă călătorie în Mexic) şi în 1986, când a avut loc în Casa Velázquez un simpozion despre opera lui Lorca.

Dar momentul decisiv a avut loc în semestrul 1986-1987, când am ţinut la Universitatea din Princeton un curs postuniversitar dedicat tocmai acestui subiect. Ulterior, am mai avut ocazia să susţin conferinţe pe aceeaşi temă la universităţile din Harvard, Virginia, Santa Bárbara şi Los Angeles. La Los Angeles, mărturia lui José Rubia Barcia s-a dovedit a fi extrem de importantă, el prezentându-mi detaliat colaborarea lui cu Buñuel la Hollywood între 1944 şi 1945 şi oferindu-mi explicaţii in situ despre activitatea artistului desfăşurată acolo.

Cu acest preambul, cercetările realizate păreau pregătite pentru tipar, şi nu-mi mai rămânea decât să iau legătura cu persoana care ştia cele mai multe lucruri despre acea prietenie, şi anume José Bello Lasierra. Datorită lui, volumul acesta nu este doar o simplă înşiruire erudită de date, ci o carte cu viaţă proprie şi cu o capacitate de evocare directă. Scrisorile pe care i le-a trimis Buñuel reprezintă un document excepţional, care justifică din plin ediţia de faţă. Este pentru prima oară când sunt publicate integral. Dacă mai adăugăm şi scrisorile adresate de Dalí lui Buñuel referitoare la Vârsta de aur, scrisori absolut inedite, şi documentele lui din Muzeul de Artă Modernă din New York (niciodată date publicităţii, cu excepţia actului demisiei sale), se va înţelege valoarea acestei cărţi. Ea va schimba cu siguranţă câteva dintre punctele de vedere şi abordările greşite cu care ne complăceam cu toţii când ne referim la acest moment decisiv din istoria noastră contemporană.

Fiindcă nu există în cultura spaniolă un asemenea episod şi nici alte ţări nu se prea pot lăuda cu aşa ceva. Cele trei nume universale oferite de Spania secolului XX aparţin acestor trei prieteni apropiaţi, care şi-au creat operele nutrind unul faţă de celălalt sentimente de afecţiune, dar şi de rivalitate şi chiar de ostilitate declarată. Cervantes, Lope de Vega, Quevedo şi Góngora s-au influenţat unul pe altul şi ei, e drept; dar n-au convieţuit ani întregi în aceeaşi universitate şi nici n-au ajuns să-şi condiţioneze reciproc vieţile şi operele, aşa cum au făcut-o Buñuel, Lorca şi Dalí.

Mai mult, importanţa acestei legături nu se reflectă doar la modul general, nelimitându-se doar la întâmplări mai mult sau mai puţin picante (în care cartea abundă, de altfel), ci devine chiar simptomatică. Astfel, putem vorbi despre episoade relevante, cum ar fi: alternativa la esteticile puriste ale Generaţiei '27, introducerea suprarealismului în Spania, crearea unor filme suprarealiste precum Câinele andaluz şi Vârsta de aur etc. Despre toate acestea şi despre traiectoria educativă a proiectului liberal krausist [Nota 1] ce datează din Reşedinţa Studenţilor se vorbeşte pe larg în paginile ce urmează.

Enigma fără sfârşit este titlul unui tablou pictat de Dalí în 1938, un portret fizic şi metafizic al lui Lorca, la doi ani după moartea acestuia. Şi este şi titlul acestei cărţi, nu numai datorită conotaţiilor detectiviste (ce corespund celor trei minţi labirintice prin care încercăm aici să tranzităm), ci şi fiindcă suntem încă foarte departe de a fi surprins în totalitate profunzimea acestei prietenii pasionante şi transcendentale. Mai există încă multe documente care nu pot fi analizate, deci nu putem trage concluzii definitive. Îi datorăm lui Ian Gibson o biografie monumentală despre Lorca, dar lipsesc monografii echivalente despre Buñuel şi Dalí. În locul acestora pot fi cercetate, între timp, cărţile de memorii ale celor doi: Ultimul meu suspin [Nota 2] şi Viaţa secretă a lui Salvador Dalí [Nota 3]. Le vom folosi şi aici, ca versiune subiectivă a celor doi semnatari, dar ele contrastează cu numeroasele informaţii provenite din alte surse.

Dacă legătura dintre Lorca şi Dalí e destul de bine analizată (de Antonina Rodrigo, Carlos Rojas şi, mai ales, Rafael Santos Torroella), nu acelaşi lucru se poate spune despre relaţia dintre Dalí şi Buñuel şi despre relaţia dintre Buñuel şi Lorca. Federico joacă aici un rol oarecum secundar faţă de Buñuel şi Dalí, pentru că aceştia din urmă i-au supravieţuit cu o jumătate de secol, dar mai ales fiindcă împreună au creat Câinele andaluz şi Vârsta de aur. Legătura dintre Lorca şi Dalí a fost mai degrabă personală decât artistică; ei au colaborat efectiv doar la Mariana Pineda. În plus, Lorca este mult mai studiat decât Dalí şi Buñuel care, de regulă, au avut parte de o bibliografie pe cât de extinsă, pe atât de repetitivă.

Cartea aceasta este împărţită în trei părţi: 1) convieţuirea la Reşedinţa Studenţilor; 2) diaspora celor trei prieteni, aflaţi în căutarea unui mod de exprimare personal (Buñuel şi Dalí pleacă la Paris şi intră în mişcarea suprarealistă, în vreme ce Lorca se duce la New York) şi 3) focul încrucişat de aluzii dintre Buñuel şi Dalí după moartea lui Lorca. Acest ultim episod se bazează pe un material atât de vast şi de complex, încât m-am oprit doar asupra câtorva exemple. Trecerile continue de la literatură la cinematografie şi de la cinematografie la pictură obligă la nişte consideraţii atât de detaliate, încât am încercat să mă limitez la creaţiile mai cunoscute. Fiind greu să dezvălui atâtea interferenţe într-un mod liniar, în textul principal, am adăugat la sfârşitul cărţii o cronologie comparată spre a facilita cititorului înţelegerea fiecărui moment. Am încercat să elimin obişnuitele erori (inclusiv acelea din cele trei monografii anterioare ale mele despre Buñuel).

Cartea aceasta datorează enorm multor oameni şi instituţii, dar e imposibil să citez pe toată lumea, lucrul la ea demarând practic din 1976, când m-am întâlnit pentru prima oară cu Buñuel. Lui şi soţiei sale, Jeanne Rucar, le sunt îndatorat, mai mult decât pot exprima în cuvinte, pentru primirea ospitalieră pe care mi-au făcut-o în casa lor mexicană din Cerrada Félix Cuevas. Julio Alejandro (scenaristul filmelor lui decisive, ca Nazarín, Viridiana, Tristana, La răscruce de vânturi şi Simon din deşert) a răspuns cu prietenie afectuoasă tuturor întrebărilor mele, care n-au fost deloc puţine. La rândul său, Rafael Santos Torroella mi-a fost de mare ajutor. Pe lângă multe altele, Ian Gibson a avut gentileţea să-mi trimită şpalturile celui de-al doilea volum al biografiei lui Lorca, cu două luni înainte de publicare. Cristopher Maurer mi-a pus la dispoziţie scrisorile pe care Dalí şi Buñuel i le-au adresat lui Lorca, înainte de publicarea acestora. Miguel Marías şi Dolores Devesa (directorul şi bibliotecara Filmotecii spaniole) mi-au facilitat cu generozitate accesul la scrisorile adresate de Dalí lui Buñuel, scrisori păstrate în Filmotecă. Eileen Bowser, de la Film Study Center, din Museum of Modern Art din New York mi-a înlesnit accesul la rolurile interpretate de Buñuel, roluri păstrate în arhivele muzeului. În fine, vreau să mulţumesc Filmotecii Universităţii Autonome din México, Cinematecii Naţionale din México şi lui Paco Ignacio Taibo (care mi-a înlesnit vizionarea materialelor din respectivele instituţii), cunoscutelor Cinémathèque Française şi British Film Institute, Universităţii din Princeton şi mai ales colegilor şi elevilor mei de la Department of Romance Languages, fondurilor specializate în artă de la Marquand Library, Bibliotecilor Congresului din Washington şi Bibliotecii Publice din New York. Numai dedicaţia poate sublinia cât de mult îi datorez lui José Bello Lasierra.

(Zaragoza, noiembrie 1987)


Note:

 1. Krausism - sistem filozofic imaginat de germanul Kraus la începutul secolului al XIX-lea. Se bazează pe concilierea dintre teism şi panteism: Dumnezeu, fără a fi în lume şi nici în afara ei, conţine lumea în sine şi o transcende. (n. tr.)
 2. Ultimul meu suspin, de Luis Buñuel, traducere de Luminiţa Voina-Răuţ, Ed. Humanitas, 2004. (n. tr.)
 3. Viaţa secretă a lui Salvador Dalí de Salvador Dalí, traducere de Mioara Izverna, Ed. Est Samuel Tastet, 2002. (n. tr.).

---

Institutul Cervantes şi Ambasada Spaniei la Bucureşti în colaborare cu Editura Curtea Veche organizează luni, 5 decembrie, ora 18:00 la Ceainăria librăriei Cărtureşti lansarea volumului Buñuel, Lorca, Dalí: o enigmă fără sfîrşit de Agustín Sánchez Vidal. Lansarea va avea loc în prezenţa autorului şi cu participarea traducătoarei volumului dna. Luminiţa Voinea Răuţ, a criticului de artă Juan Manuel Bonet şi a criticului Alex Leo Şerban alături de reprezentanţi ai editurii Curtea Veche.