Inocenţa în primejdie

Citiţi un fragment din această carte.



LILIANA COROBCA s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Săseni, judeţul Orhei, Republica Moldova. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Moldova, secţia română-latină. Este doctor în filologie (conducător ştiinţific: prof. Nicolae Manolescu) la Universitatea din Bucureşti, cu teza Personajul în romanul românesc interbelic, Editura Universităţii Bucureşti, 2003. A debutat cu Negrissimo, roman, Editura Arc, Chişinău, 2003 (Premiul “Prometheus” pentru debut al revistei România literară, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova). A editat corespondenţa din exil a lui Al. Busuioceanu, Un roman epistolar al exilului românesc, vol. I şi II, Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 2003, 2004).



Cînd te apuci să citeşti un roman nou despre traficul de carne vie, aşteptările nu pot fi prea diversificate. Romanul poate fi un reportaj social, deturnat estetic prin exploatarea limbajului dur şi a unei realităţi urîte, şocante, pe care majoritatea dintre noi o cunosc doar de la televizor, şi nu prea bine. Sau poate fi o relatare “dinăuntru”, semnalînd teologic ispăşirile unui destin care coboară. Prea puţini cititori s-ar aştepta la o scriere poetică, ce pedalează mult pe reveriile inocenţei şi foloseşte rareori sau aproape deloc tuşele groase de grotesc şi hidoşenie morală pe care un astfel de mediu le oferă din plin. Potenţialul de expresivitate al descrierilor de acte sexuale silnice, de bătăi şi sinucideri este complet neglijat de Liliana Corobca în noul său roman, Un an în Paradis.

Romanul conţine o istorie basarabeană, cu un implicit tablou de mediu. Prin selecţia de personaje, republica moldovenească din romanul Lilianei Corobca apare drept profund rurală (cum şi este în realitate), iar în partea sa citadină este locuită de o populaţie vag interlopă, cîtă vreme orice tînără care nu a intrat la facultate este o potenţială victimă a seducătorilor interesaţi, furnizori ai bordelurilor camuflate în zonele obscure şi bîntuite de război ale Europei.



La fel i se întîmplă şi Soniei, picată la examenul de admitere şi plasată la începutul cărţii, foarte pictural, în lacrimi pe scările universităţii. Candidată ideală, ea îi va pica imediat în plasă lui Pavel Vasilievici şi promisiunilor acestuia despre minunile pe care le poate face un an de lucru “cu contract” în străinătate, strîngînd bani ca să-şi ajute familia: “— Spune că încă nu ştii rezultatul şi, dacă intri, mergi la lucru, ca toată lumea, în Cehia, cu o prietenă. Lucrez un an şi vin, mamă, cu bani, cumpărăm televizor color”. Pavel o va vinde proprietarului unui bar intitulat, prea puţin surprinzător, “Paradis”, dar nu va uita de ea. Fată de o inocenţă fără margini, nici Sonia nu va uita de Pavel, nici măcar atunci cînd acesta se va întoarce, bestial, în viaţa ei.

În continuare, romanciera descrie viaţa în bordelul de la “Paradis”, greutăţile şi candorile sale inedite. Proprietarul tiran (cu destule momente de eclipsă a vigilenţei totuşi) este Zeca, fost puşcăriaş, profilat pe negoţul cu fete. Îngrijitoarea de bordel Anişoara, de asemenea victimă a sistemului, este cerberul binevoitor al acestui microunivers, favorizînd-o pe plăpînda Sonia, care lăcrimează des. Refractară la dezgustătoarele servicii pe care trebuie să le presteze, Sonia se chinuie multă vreme, după care se hotărăşte să devină seducătoare, ca Pavel să o răscumpere şi să-şi recapete libertatea. Pierderea purităţii morale este deci preţul plătit pentru a părăsi acest iad. Finalul circular ne-o prezintă pe Sonia din nou pe treptele universităţii, în postură de victimă-vînător, probabil după ce a acceptat pactul cu traficanţii de femei.

Mai interesantă este o altă ramificaţie a istoriei de la “Paradis”. Fiecare dintre captivele de la “Paradis” are povestea ei: Catia, Sveta, Liuda, Evelina, Cuţa, Nina. Una a fost despărţită de copilul ei nou-născut; alta îşi poartă cu ruşine propria urîţenie, hotărîtă să lupte pentru a trăi; o alta, foarte tînără, este victimă a abuzurilor din copilărie, care nici nu s-au terminat. În schimb, viaţa, oricît de neagră, se pare că n-a reuşit să o înrăiască pe nici una. Dacă în filmul “nouăzecist” Cel mai iubit dintre pămînteni aflam de existenţa deţinuţilor-violatori, prostituatele din Un an în Paradis se acoperă una pe alta cu gingăşii. Existenţa lor mizeră, prezentată doar prin rememorări (deşi material pentru abjecţia umană s-ar fi găsit destul şi în bordelul lui Zeca), se compensează tot prin amintire, prin imaginea unor zile fericite, cel mai adesea din copilărie. De asemenea, ca reflex al fericirii trecute, în camerele unde sînt închise fetele au loc ritualuri solare, care cîştigă în solemnitate prin voita abţinere a autoarei de a explica ceva, lăsînd în suspensie înţelesul acestora: “Dacă e zi cu soare, fetele care sînt acasă (în camere) fac grafic pentru «plajă». Geamul din camera vecină e mic, cu gratii, şi e atît de sus, că ai nevoie de un scăunel ca să ajungi. ş...ţ Vor şi ele la soare, la aer, cele mai multe (pînă una, alta, toate) sînt de la ţară, unde au lucrat la pămînt, au avut curte, s-au jucat cînd erau mici în nisip. Soarele nu luminează geamul mai mult de jumătate de oră. Afară nu se poate să iasă. S-a permis deci scăunelul. Fetele urcă, pentru cîteva minute, după numărul doritoarelor, măcar cinci minute; dacă nu reuşesc azi toate, mîine vor începe «restanţierele». ş...ţ Petrică respectă ritualul de neînţeles, pe care fetele îl tratează cu sfinţenie. Nu prea vorbesc, vin una cîte una, o fată atîrnă nemişcată cinci minute, alta aşteaptă la rînd”.



E locul să spun că cele mai bune efecte literare le obţine Liliana Corobca în astfel de pagini, acolo unde atitudinea autoarei nu mai este evidentă şi în locul oricărui comentariu duios (la care evenimentele invită cititorul) este preferată o tăcere gravă. Bordelul se află în preajma unui front unde se dau lupte şi mulţi dintre clienţi sînt soldaţi. Violenţa peisajului este doar implicită, iar atunci cînd aceasta răbufneşte, este imediat potolită într-un şuşotit generalizat: “Fetele văd copacii, văd că le păzeşte unul cu arma. Dacă încercaţi să fugiţi, vă împuşc pe loc! În jur e pădure, strigi, urli, nu te aude nimeni. Ne vinde. Fetele vorbesc, şuşotesc, cineva plînge”.

Găselniţa autoarei este folosirea generalizată în carte a stilului indirect liber: întotdeauna vorbeşte cineva, dar nu cu cuvintele sale. Frazele sînt scurte, neutre, ca să nu poată fi atribuite nimănui, chiar dacă emiţătorul lor este cunoscut. Astfel, cartea pare în întregime compusă dintr-un amplu monolog şoptit, temător.

Efecte de surdinizare a violenţei din bordel sînt transmise şi în registrul oniric, propunînd scene care convertesc la modul poetic scenele atroce pe care le bănuim (autoarea, milostivă, ni le ascunde) a se petrece acolo. Inspirate de apariţia fulgurantă a unei pianiste care produce la “Paradis” un show muzical-coregrafic pe versuri de Trakl, fetele se visează în postùri, pînă la un punct, graţioase: “Scaunele şi mesele sînt în mijlocul încăperii, iar în jur atîrnă, în poziţii orizontale, femeile. Adie de undeva un vînt uşor şi ele se leagănă. Sînt legate cu frînghii lungi care coboară de sus, din pod, de o mînă sau de un picior, iar celălalt picior atîrnă jos, astfel încît ambele să fie larg desfăcute. Părul le ajunge pînă la podea, se leagănă, unduieşte, ca pe fundul unei ape, cu liane, cu plante marine. Unele au bluziţe scurte pînă la buric, cele mai multe sînt goale. Intră bărbaţii. Toţi bărbaţii fumează. Se plimbă printre liane, le pipăie, le fac vînt şi ele, legănîndu-se, se lovesc fără zgomot una de alta. Unora le place şi rîd. Bărbaţii le privesc şi fiecare se opreşte în dreptul cuiva, apoi îşi sting ţigările între picioarele lor”.



Romanul Lilianei Corobca se construieşte, în mod bizar, mai mult din refuzuri decît din experimentări. Tabloul social, cu potenţial violent, al Basarabiei contemporane este în permanenţă ocultat, preferată fiind imaginea puternic afectivă a familiei săteşti încremenită în pragul unei sărăcii inefabile.

Grotescul şi urîtul, pe care ne-am aştepta să le întîlnim într-un roman despre prostituţia forţată, sînt cu oroare respinse, singurele imagini ale acuplării fiind prezentate printr-o perdea de reverie şi cu multe eufemisme. În schimb, lirismul şi oniricul sînt vedetele acestei scrieri care, datorită străduinţei de a prezenta jertfa inocenţei ca temă centrală, evită romanul verist în ceea ce ar putea avea acesta atingător la pudoare. Fără a impune autoarei rigorile literaturii despre medii asemănătoare a unor Ioana Bradea, Alexandru Vakulovski sau George Vasilievici, adică rigorile unui gen care nu-i este propriu, recunoaştem în cartea sa ataşamentul faţă de un tip de scriitură participativ, care, în cazul de faţă, edulcorează o realitate acută. Tandreţea autoarei faţă de propriile personaje este o încercare de a prezerva o fantasmă personală a inocenţei, cu alte cuvinte este o teză, un program.

Cu această teză, Liliana Corobca vine în întîmpinarea sensibilităţii unui public foarte larg. Rămîne de văzut cum vor aprecia cititorii de literatură română gestul său de curtoazie.

(Articol preluat din Suplimentul de cultură, septembrie 2005)