Spre Soare Răsare
bărbații cară pământul în cufere închise cu lacăte
femeile sunt legate de cufere cu odgoane
privesc în gol
cerul de cărbune și carton li se sfărâmă pe umeri
le murdărește mâinile de praf liliachiu.
Ploile spală rănile proaspete
vântul împrăștie rămășițele vieților năruite
peste creștetele nou născuților
Amanții își aruncă ancorele în nisipuri mișcătoare
își poartă unul altuia blestemele
Spre Soare Apune sunt doar ruine
pretutindeni ruine
unele nou nouțe
case proaspăt tencuite
mașini de lux în ruine
livrate la cheie
Clădiri moderne din fibră de sticlă
prin care gem ruinele
Poduri trainice peste care trec trenuri de mare viteză
toate în ruină
Nu trece o săptămână de cum ies din fabrică
și se năruie
E o civilizație la fel de dispărută ca și cea a romanilor
sufletele băștinașilor vorbesc o limbă moartă
gesturile lor sunt stinse și mecanice ca ale unor fantome
te uiți în ochii lor când fac sex
și vezi limpede că sunt morți.
Bucăți de lume s-au prelins în mine
ca apa de ploaie prin crăpăturile zidurilor.
Mă lepăd de ele
Voi pleca cu el în pustie.
Nu contează în ce veac.
Nu contează ce limbă se va vorbi pe acele meleaguri.
Nu contează numele țărmului sau deșertului,
forma peșterii în care ne vom ascunde.
Vâna la șapte ani, ca Enkidu.
Voi planta cu mâna mea un alt smochin
în locul celui din copilăria lui, care nu mai e.
Aici nu mai e de trăit.
Ruinele înaintează spre puținii rămași în viață ca un val de neoprit.
Preschimbă totul într-un morman de praf și dărâmături
care aruncă în aer o pulbere liliachie.
Pielea! Această vietate care respiră și cântă în lumina dimineții!
Rămân cu ea. Atât. Îmi iubesc pielea.
Atingerea lui mă poate readuce la viața și din cea mai cumplită amorțire.
Când mă privește pot să trec prin zid.
Trăiesc de ani buni la graniță.
Spre soare răsare cerul a înghițit tot pământul.
Spre soare apune pământul a acoperit complet cerul, s-a prăbușit peste el.
Am să îți plantez un nou smochin undeva, iubitule.
Nu știu unde
Văd eu.