03.01.2022
Priveliștea e minunată
Atmosfera îmbietoare
Paradisul terestru
În prima săptămână nici nu simți lipsa oamenilor.
Explorezi țărmurile, liziera pădurii din împrejurimi.
Mâncarea o primești la ușă.

Prin difuzoare, o voce blândă, de femeie, te întreabă mereu cum te simți.
După o săptămână te-apucă dorul de lume
Întrebi difuzorul dacă ai putea pleca
Timbrul cel calm te asigură că nu
Te întreabă dacă te simți vinovat
Îți storci din amintire câteva momente ingrate și le livrezi
fără vreo strângere de inimă

A doua zi ți-e mai dor
Și mai dor
"Nu ai voie să pleci", ți se spune cu blândețe în difuzoarele montate
în zidurile paradisului
Te simți din ce în ce mai vinovat
Începi să regreți și ce au făcut alții

Apoi, pe măsură ce zilele trec
te simți tot mai vinovat de alegeri imposibile
îți asumi toate căderile, toate prăpăstiile
toate incendiile și surpările de teren
"Spune-mi, dragă voce calmă din perete
ce aș putea să fac să plec de-aici?"
"Mărturisește că ai fost liber", ți se răspunde
Mărturisești.
"Liber să muți munții prin puterea gândului
și ai refuzat", zice vocea
"Ai fi putut face miracole".

"De rău și afurisit n-am făcut", recunoști, printre lacrimi
"Eu, doar eu sunt vinovat de foamea lumii
de neputințele fiecărui schingiuit care își abandonează fiul
de scâncetele celui părăsit
de soarta fiecărui șoarece de câmp care intră în bătaia puștii"

Și pe măsură ce mărturisești îți dai seama că îți meriți osânda
Pe măsură ce te simți tot mai vinovat de ce nu ți-a stat în putere
tot mai rușinat și mai obidit
pedeapsa începe să-ți pară cinstită.
Trebuie să te minți cu convingere ca să îți tihnească sejurul
în camera cu vedere
la o plajă pustie
la o lume pustie
la o mare
atât de frumoasă

"Singurătatea nu e cea mai rea pedeapsă" îți spune vocea caldă din infern
Nu, nu e.
"Dă-mi totuși un om, un singur om, oricât de rău, oricât de crud
Un om care să mă chinuiască
Dă-mi ceva de trăit",
te rogi de vocea care răzbate prin difuzorul deschis
"Dă-mi un seamăn, oricât de slut, de nebun
de vinovat
un nenorocit ca mine"

Dar vocea umană din difuzor a dispărut și ea
în locul ei se aude o muzică
nespus de frumoasă

Ai mărturisit tot
Ți-ai luat toată povara lumii asupra ta
și tot singur ești
în mijlocul unei camere idilice cu vedere la mare
Ești, poate, ultimul om, îți spui
și te holbezi la cerul înstelat
la marea care freamătă de viață
la scoicile care fac scoici
la algele care împânzesc țărmul
Spui "ultimul om" și te simți un paria
apoi te gândești că ești ultimul supraviețuitor
al unei specii
din care n-a mai rămas decât gustul rânced al vinei
pentru libertăți imposibile

ți-e dor de furia orașelor,
de trenurile care nu opresc decât în gările mari
de indiferența celor cărora ai fi putut să le sari în cale
să le strigi ca unor somnambuli vorbe grele
sau șoapte de dragoste
poate se trezesc
poate se opresc o clipă să te vadă

Nu
n-ai fi putut

0 comentarii

Publicitate

Sus