Câinele
Câinele din odaia dumneavoastră de lucru, doamnă
E blând și înțelegător
Vine să îl mângâi, mă privește nedumerit
E un câine bun și devotat dintr-o rasă rară
Deși n-aș putea spune exact care
Știu că vă stau ca un ghimpe în coaste
Știu că vă stau ca un nod în gât
Știu că vă stau ca un ac de cravată în fusta de catifea
Nu v-aș mai deranja dar, vedeți
Câinele s-a atașat de mine
Chit că e unul invizibil, poate chiar mort demult
Știu că nu puteți suferi câinii, doamnă
De aceea nici nu îi simțiți prezența
N-am să vă supăr nici eu
Voi trece doar când și când
Neobservat
Nici nu veți realiza măcar
Că sunt în încăpere
Stau doar cât să-i las câinelui un os
Și să-l mângâi puțin pe cap
Superstiție
N-a folosit niciodată o lampă cu gaz
dar se ridică dârz
se duce la tribună
înșfacă microfonul
și afurisește lămpile cu gaz
de crapă zidurile de rușine.
N-a cunoscut niciodată teroarea
de-a trăi rupt în două soarte
sau chinul îndoielii,
dar le desființează cu năduf
Până se sparg paharele de furie.
Habar n-are prin ce trec ei, ele.
Habar n-are cum e să fii altul.
Nici nu contează. Înjură. Înjură.
Condamnă tot ce vede în farfuria altuia,
în cuierul altuia,
prin crăpăturile ușii altuia.
Doar doar să nu înceapă criza de leduri
și să se pomenească prins în întuneric
cu o simplă lampă cu gaz
Doar doar să nu ajungă
să se înfrupte la cină
Din zbaterea lui,
din dilema ei,
din coșmarul lor.