Economia se pretinde mai mult, poate, ca niciodată, ideologic (naturalizat, interiorizat, somatizat-ideologic), nu numai autonomă, de neatins, ci de-a dreptul suverană, în același timp non-determinată și supra-determinantă. Mai întîi în liberalism, apoi (acum) în neoliberalism (în această privință, continuitatea e lină și liniară), economia este politic ipostaziată normativ ca fiind suverană: trăim în plin monoteism economic (pentru că numai de credință și de religie, de bigotism și de fanatism este vorba). Dintotdeauna, economia este politică, dar azi ea a devenit monocultura (și mononatura, ar spune Latour) epocii noastre: unica grilă nu numai de interpretare (concept), ci de percepție (percept), de simțire (afect) și de judecată morală și intelectuală.
Or, dacă este așa, dacă economia este nu numai neatîrnată, ci atîrnătoare, suverană, mă supun și eu, ascult de principalul imperativ al epocii, și recurg la metafora, la grila de interpretare naturalizată, banalizată, spontană, automată, reflexă, a economiei, și o aplic artei, așa cum este ea aplicată deja, arta fiind deja supusă și aservită, tradusă economic, astfel încît supunerea și ascultarea mea de acum - lucidă însă, voită, aproape vicleană: tactică - este de grad secund, multiplu, foarte apropiată, intimă chiar, totală.
Mă supun și traduc economic, așadar, arta, dar nu cum se traduce ea deja: artistul nu numai ca producător (atît în economia bunurilor simbolice, cît și în cea a bunurilor materiale: regres față de tentativele modernității, înfrîngere, aici, a economiei pe dos, despre care vorbea Bourdieu, a modernității: arta produce azi marfă pur și simplu), artistul, deci, nu numai ca producător, sau, auto-victimizant, ca proletar, ci ca antreprenor. Dar nu ca așa-zis self-antreprenor, asta e o șmecherie economistă neoliberală și, în oglindă, o tentativă disperat-sinucigașă a artei de salvare prin mimetism, prin supunere, prin auto-(a)servire, prin înrolare și încolonare. Nu: artistul ca antreprenor în sensul că dă de lucru, ne dă de lucru. Antreprenor, să zicem, cultural (deși tocmai cultura e arta economizată, tradusă, supusă economic), intelectual, moral, politic. Nu doar artistul ca (artist) angajat (dacă nu economic, al capitalului, atunci politic, anti-capitalist), ci artistul ca angajator, ca angajator al publicului, care dă de lucru: să muncim reflectînd măcar în timpul liber, în weekend-uri, asupra comunului, a colectivului, a universalului, asupra Pămîntului și a condiției noastre inevitabile de pămînteni, de tereștri, nu de extra-tereștri (cum atrage atenția același Latour), asupra interesului general, nu doar ca în restul săptămînii, cînd, angajați doar economic, ai mono-zeului Capital, ne gîndim doar la noi "înșine" și la "ai nostri", la interesul nostru privat, muncind, altfel spus, doar pentru noi, pentru "eu", și doar indirect și inconștient, orb, pentru "societate", dînd, altfel spus, doar ca să primim.
Astfel încît sîmbătă după-amiază, în acest weekend, pe o vreme de toamnă-iarnă, de nici-nici, am intrat la MNAR, Muzeul Național de Artă al României, unde sînt deschise două expoziții importante: Mircia Dumitrescu și Theodor Pallady, de la a cărui naștere se împlinesc 150 de ani. M-am dus, așadar, să muncesc pentru mine în sens extins, planetar (nu doar global, economic global, ca în restul săptămînii: globalizării economice nu i se poate răspunde decît printr-o planetarizare intelectuală, morală, politică). Am intrat așadar la Muzeu ca să muncesc, să mi se dea de lucru, să mă angajez. Să văd ce mai au artiștii să-mi dea de lucru, în ce și cum mai pot și mai vor să mă angajeze, să mă facă să mă angajez. Job-joc de weekend.
Theodor Pallady, expoziția, mică dar ambițioasă, Jurnal intim: ipostazele femeii ca nud. Primele cîteva impresii, prima repriză de lucru.
Nimic erotic în/la nudurile lui Pallady, chiar dacă el, ni se relatează, pare a fi fost un tip erotic (nu neapărat erotoman), dar poate mai ales în sens sentimental, căci în pictura lui e vorba de un eros, dacă nu refulat, oricum ocultat, ținut la mare distanță. Femeile lui Pallady sînt intelectuale, deloc lascive, elegante, distinse chiar, citesc, stau în fotoliu, picior peste picior, ca, parcă, a respinge sau, de fapt - și acesta cred că e adevărul -, a rezerva sexul: pozează, altfel spus se pre-pictează, se pre-dispun "amorului intelectual" al ochiului artistului.
De fapt, desenul - supra-marca artei lui Pallady - este "în sine" cerebral, intelectual, diagramatic, iar preponderența liniei drepte și angulare, ascetice, non-erotice sau an-erotice, descărna(n)te, la Pallady - rotunjimile sînt în sine volumetrice, tri- și multi-dimensionale, profunde, cărnoase, materiale - face ca femeile "lui" să pară, să arate, cum spuneam, ca pre-desenate: slabe, liniare, bi-dimensionale, intelectuale. Niște spectre. Social și politic, par fie muncitoare sau șomere, fie măicuțe.
Foarte bun apoi, curatorial, insertul cu Matisse, în ecou cu expoziția de acum doi ani de la Pompidou, din cadrul Sezonului Franța-România.
Cam atît mi-am îngăduit, sau am reușit, să muncesc azi, în weekend, zi de voluntariat, de muncă în folosul comunității, pentru umanitate.
Încă, însă, o vorbă, două despre economie, cu care am început: ne și domină (de sus), ne și determină (de jos și de jur-împrejur). Există însă un mare, un enorm paradox actual al economiei care nu doar distorsionează, ci schimonosește realitatea, lumea, realitatea lumii, înțelegerea reală a lumii. În ce constă acest paradox? În asimetria fundamentală, structural disruptivă și distructivă, potrivit căreia, pe de o parte, economia ne domină suveran viețile, Viața, dar pe de altă parte, în sine, "intensional", este vorba de un concept pretins pur, de fapt meschin, avar, restrîns, insular, pur economist, de economie. Economia care pretinde să ne domine și, cu ajutorul politicii, chiar o face nu este deloc, ba este chiar opusul "economiei generale" despre care vorbea Bataille în istorica, meta-istorica sa carte Partea blestemată (cu care mi-am început cariera publică de traducător). Economia azi generalizată este contrariul unei economii generale. Pe de o parte, extindere, pe de altă parte, restrîngere. Cutremurător! Revoltător!
Paradoxul economiei actuale, omologic exact ca al principalului ei vector, Marea Britanie: o insulă globală, o insularitate globalizînd și, astfel, de-planetarizînd lumea.
Atît pentru weekend-ul ăsta.
PS. Nu am făcut și nu am pus poze. Mergeți să vedeți cu ochii, cu ochii voștri, de-asta este pictură, de-asta este muzeu, fabrică de universal pentru timpul liber, exercițiu de percepție liberă.
Or, dacă este așa, dacă economia este nu numai neatîrnată, ci atîrnătoare, suverană, mă supun și eu, ascult de principalul imperativ al epocii, și recurg la metafora, la grila de interpretare naturalizată, banalizată, spontană, automată, reflexă, a economiei, și o aplic artei, așa cum este ea aplicată deja, arta fiind deja supusă și aservită, tradusă economic, astfel încît supunerea și ascultarea mea de acum - lucidă însă, voită, aproape vicleană: tactică - este de grad secund, multiplu, foarte apropiată, intimă chiar, totală.
Mă supun și traduc economic, așadar, arta, dar nu cum se traduce ea deja: artistul nu numai ca producător (atît în economia bunurilor simbolice, cît și în cea a bunurilor materiale: regres față de tentativele modernității, înfrîngere, aici, a economiei pe dos, despre care vorbea Bourdieu, a modernității: arta produce azi marfă pur și simplu), artistul, deci, nu numai ca producător, sau, auto-victimizant, ca proletar, ci ca antreprenor. Dar nu ca așa-zis self-antreprenor, asta e o șmecherie economistă neoliberală și, în oglindă, o tentativă disperat-sinucigașă a artei de salvare prin mimetism, prin supunere, prin auto-(a)servire, prin înrolare și încolonare. Nu: artistul ca antreprenor în sensul că dă de lucru, ne dă de lucru. Antreprenor, să zicem, cultural (deși tocmai cultura e arta economizată, tradusă, supusă economic), intelectual, moral, politic. Nu doar artistul ca (artist) angajat (dacă nu economic, al capitalului, atunci politic, anti-capitalist), ci artistul ca angajator, ca angajator al publicului, care dă de lucru: să muncim reflectînd măcar în timpul liber, în weekend-uri, asupra comunului, a colectivului, a universalului, asupra Pămîntului și a condiției noastre inevitabile de pămînteni, de tereștri, nu de extra-tereștri (cum atrage atenția același Latour), asupra interesului general, nu doar ca în restul săptămînii, cînd, angajați doar economic, ai mono-zeului Capital, ne gîndim doar la noi "înșine" și la "ai nostri", la interesul nostru privat, muncind, altfel spus, doar pentru noi, pentru "eu", și doar indirect și inconștient, orb, pentru "societate", dînd, altfel spus, doar ca să primim.
Astfel încît sîmbătă după-amiază, în acest weekend, pe o vreme de toamnă-iarnă, de nici-nici, am intrat la MNAR, Muzeul Național de Artă al României, unde sînt deschise două expoziții importante: Mircia Dumitrescu și Theodor Pallady, de la a cărui naștere se împlinesc 150 de ani. M-am dus, așadar, să muncesc pentru mine în sens extins, planetar (nu doar global, economic global, ca în restul săptămînii: globalizării economice nu i se poate răspunde decît printr-o planetarizare intelectuală, morală, politică). Am intrat așadar la Muzeu ca să muncesc, să mi se dea de lucru, să mă angajez. Să văd ce mai au artiștii să-mi dea de lucru, în ce și cum mai pot și mai vor să mă angajeze, să mă facă să mă angajez. Job-joc de weekend.
Theodor Pallady, expoziția, mică dar ambițioasă, Jurnal intim: ipostazele femeii ca nud. Primele cîteva impresii, prima repriză de lucru.
Nimic erotic în/la nudurile lui Pallady, chiar dacă el, ni se relatează, pare a fi fost un tip erotic (nu neapărat erotoman), dar poate mai ales în sens sentimental, căci în pictura lui e vorba de un eros, dacă nu refulat, oricum ocultat, ținut la mare distanță. Femeile lui Pallady sînt intelectuale, deloc lascive, elegante, distinse chiar, citesc, stau în fotoliu, picior peste picior, ca, parcă, a respinge sau, de fapt - și acesta cred că e adevărul -, a rezerva sexul: pozează, altfel spus se pre-pictează, se pre-dispun "amorului intelectual" al ochiului artistului.
De fapt, desenul - supra-marca artei lui Pallady - este "în sine" cerebral, intelectual, diagramatic, iar preponderența liniei drepte și angulare, ascetice, non-erotice sau an-erotice, descărna(n)te, la Pallady - rotunjimile sînt în sine volumetrice, tri- și multi-dimensionale, profunde, cărnoase, materiale - face ca femeile "lui" să pară, să arate, cum spuneam, ca pre-desenate: slabe, liniare, bi-dimensionale, intelectuale. Niște spectre. Social și politic, par fie muncitoare sau șomere, fie măicuțe.
Foarte bun apoi, curatorial, insertul cu Matisse, în ecou cu expoziția de acum doi ani de la Pompidou, din cadrul Sezonului Franța-România.
Cam atît mi-am îngăduit, sau am reușit, să muncesc azi, în weekend, zi de voluntariat, de muncă în folosul comunității, pentru umanitate.
Încă, însă, o vorbă, două despre economie, cu care am început: ne și domină (de sus), ne și determină (de jos și de jur-împrejur). Există însă un mare, un enorm paradox actual al economiei care nu doar distorsionează, ci schimonosește realitatea, lumea, realitatea lumii, înțelegerea reală a lumii. În ce constă acest paradox? În asimetria fundamentală, structural disruptivă și distructivă, potrivit căreia, pe de o parte, economia ne domină suveran viețile, Viața, dar pe de altă parte, în sine, "intensional", este vorba de un concept pretins pur, de fapt meschin, avar, restrîns, insular, pur economist, de economie. Economia care pretinde să ne domine și, cu ajutorul politicii, chiar o face nu este deloc, ba este chiar opusul "economiei generale" despre care vorbea Bataille în istorica, meta-istorica sa carte Partea blestemată (cu care mi-am început cariera publică de traducător). Economia azi generalizată este contrariul unei economii generale. Pe de o parte, extindere, pe de altă parte, restrîngere. Cutremurător! Revoltător!
Paradoxul economiei actuale, omologic exact ca al principalului ei vector, Marea Britanie: o insulă globală, o insularitate globalizînd și, astfel, de-planetarizînd lumea.
Atît pentru weekend-ul ăsta.
PS. Nu am făcut și nu am pus poze. Mergeți să vedeți cu ochii, cu ochii voștri, de-asta este pictură, de-asta este muzeu, fabrică de universal pentru timpul liber, exercițiu de percepție liberă.