Graniţele, legile emigraţiei nu mai au nici o semnificaţie în faţa performanţelor în primul rând tehnice ale dansatorilor, tot mai mulţi şi mai buni, venind din toate colţurile lumii.
Întâlnirile JTI, prezente la final de an în Bucureşti au adus în anul 2000 compania Bejart Ballet, în 2002 Tango Passion, în 2004 Compania Nacional de Danza din Madrid, pentru ca în anul 2005 să considere că şi-au educat suficient publicul pentru a propune Cullberg Ballet, cu trei lucrări coregrafice într-un limbaj modern, frust, impecabil în plan tehnic, mizând pe capacitatea dansului de a satisface aşteptările publicului în cel mai rafinat mod pe multiple planuri, de la cele vizând plastica vizuală, până la cele muzicale şi respectiv pur coregrafice.
Nu voi pomeni aici numele formidabililor dansatori, pentru că ei au apărut în cele trei lucrări alternând posturile solistice cu acelea de ansamblu (dacă poate fi denumită astfel evoluţia colectivă) şi pentru că într-adevăr gândirea celor doi coregrafi, Johan Inger (directorul artistic al companiei) şi Mats Ek (fost director artistic al Cullberg Ballet între 1985 şi 1993) accentuează tocmai această uniformizare tipică în plan uman epocii contemporane. Atipic pentru ceea ce aşteaptă în general publicul nostru de balet, piesele prezentate de Cullberg Ballet au un grad de abstractizare care ar fi propriu mai degrabă unei arte precum muzica. Iată un gen de balet contemporan care stimulează imaginaţia şi nu o inhibă, sugestia vizuală pretându-se la interpretări felurite.
Empty House, Aluminium şi Negro con flores – tensionări cumulate sau succesive, urmate sau nu de detensionări, selecţie muzicală şi mişcare coregrafică discret şi rafinat slujite de scenografie, costume şi lumini. Deşi este vorba despre lucrări concepute în ani diferiţi şi chiar de doi coregrafi diferiţi, în cele trei tablouri regăsim un limbaj al mişcării coerent şi comun, construit pe o acurateţe tehnică ce pare a sugera decupaje aproape “chirurgicale” în spaţiul scenic, subtile sugestii erotice, presărate cu măsură pe parcursul tablourilor şi mai ales o energie descătuşată a mişcării şi a formelor ce se desenează parcă pe întunericul dominant al fundalului în bună măsură susţinute de muzică. Cele câteva minute de mişcare neacompaniată care articulează lucrările ne fac să ne imaginăm că în scurt timp, dacă la lumină şi costum nu va renunţa, coregrafia ce urmăreşte această orientare va fi dispusă să renunţe, uneori, la muzică.
Ambele fotografii au fost realizate de Eugen Oprina