Luna cadourilor coregrafice

Nu este obligatoriu ca toate cadourile să-ţi placă. Totuşi, te bucuri atunci când la primeşti. După îndelungi luni de frustrare pentru cei ce doresc să vadă pe viu la noi spectacole de balet la nivelul anului 2005, luna decembrie s-a arătat a fi cu adevărat o vreme dacă nu a compensării, măcar a alinării acesteia.

La doar câteva zile după Întâlnirile JTI, respectiv contactul cu celestul Cullberg Ballet, a venit momentul reîntâlnirii cu un cuplu de vis, Alina Cojocaru şi Johann Kobborg, într-un spectacol organizat de Memento Music. Aflaţi într-un moment de vârf al carierei şi într-o excelentă dispoziţie de dans împreună, cei doi solişti ai Royal Opera House – Covent Garden din Londra au plutit din nou pe scena Sălii Mari a Palatului, spre bucuria unui public numeros, într-o partitură-pretext, aşa cum este cea a spectacolului Don Quijote de Minkus în producţia Operei Naţionale din Bucureşti.

Pentru o artistă atât de pretenţioasă cu ea însăşi cum este Alina Cojocaru şi cu siguranţă şi pentru partenerul ei, prezenţa într-un astfel de context este, dintr-un anumit punct de vedere, un gest generos, pe care sunt convinsă că balerinii Operei bucureştene îl resimt pozitiv. Atrăgând un public numeros deja entuziasmat de evoluţia celor doi în ultimii ani, atât în scurtele momente prezentate în Festivalul Internaţional “George Enescu”, cât şi atunci când au apărut alături de acelaşi colectiv artistic al Operei (atunci parcă mai bine motivat, artistic, cel puţin) pentru a dansa în Lacul lebedelor de Ceaikovski, Alina Cojocaru şi Johann Kobborg au făcut, fără să dorească, şi mai evidentă distanţa existentă între nivelul baletului autohton, ca medie, faţă de cel european. Gestul plin de acurateţe şi execuţia de înalt nivel tehnic, dar şi superb expresivă a celor mai dificile elemente coregrafice au făcut mult mai uşor de suportat restul elementelor spectacolului, începând de la muzică (pentru cei mai iniţiaţi) şi încheind cu evoluţia ansamblului (pentru toată lumea).

Bucuria de a dansa a celor doi crează o superbă identitate între dorinţă şi realitate. Zgârcită cu declaraţiile, Alina Cojocaru spune în toate interviurile că unicul scop al imensului efort depus la pregătire este bucuria actului scenic. Atunci când acest sentiment există pentru un artist neînduplecat cu el însuşi, atunci şi publicul are, întotdeauna, prilej de bucurie. Această frenezie a autodepăşirii cere însă şi situarea artistului într-un sistem social adecvat. Ori, din păcate, pentru balerinii noştri, lipsa statutului social este dublată de o conştiinţă profesională la fel de balcanică precum este cea a noastră, a tuturor.

Faptul că baletul şi filmul sunt artele în jurul cărora se produc cele mai multe “scandaluri” de presă în ultimul timp poate exprima şi o frustrare a reprezentanţilor artelor respective ale spectacolului, care îşi doresc să se apropie de contextul european în care vieţuim cu toţii măcar în aceeaşi măsură în care o fac teatrul şi muzica.

Trei zile mai târziu, la Teatrul Naţional aveam ocazia să asistăm la spectacolul La Cite radieuse de Frederic Flamand prezentat de compania Baletului Naţional din Marsilia sub egida Anului francofoniei, manifestare organizată în România de Ministerul Culturii şi Cultelor şi Ministerul Afacerilor Externe. Ruptura de registru a fost la fel de spectaculoasă ca aceea pe care am trăit-o trecând de la Cullberg Ballet la Don Quijote în montare tradiţionalistă bucureşteană (care la premieră nu îmi displăcuse, dar care în contextul despre care vorbim acum s-a plasat cu totul diferit).
>
Vizualul propus de La Cite radieuse este dominat de scenografia reală şi de cea virtuală creată prin proiecţia video, imaginativă, realizată tehnic la paramentri ce nu pot fi comparaţi decât cu cei ai elaborării coloanei sonore, colaj de muzică clasică şi modernă, cu pasaje vorbite şi efecte în juxtapuneri sau alăturări surprinzătoare. Am văzut un gen de balet aflat la graniţa cu dansul modern, dacă aceste două noţiuni pot fi definite foarte exact în multisemantismul pe care li-l conferă lumea contemporană.
>
În această producţie, dansul este un element integrat scenografiei şi muzicii, cu drepturi relativ egale prin forţa de a impresiona publicul. Fără a solicita din partea interpreţilor rafinamente artistice sau tehnice deosebite, ci poate mai mult virtuţi acrobatice, Oraşul luminos ne propune să descoperim o interesantă proiecţie, îmbinare şi comunicare între noţiunile de corp pe de o parte, arhitectură şi oraş pe de altă parte (înţelegem că este vorba chiar despre o a treia parte a unei trilogii). Sunetul cetăţii este, într-adevăr, unul eteroclit, iar coloana sonoră a baletului Oraşul luminos este extrem de sugestivă în acest sens, coregrafia însăşi având mult mai mult ritm decât într-un spectacol de balet modern. Descoperim nesincronizări frecvente în ansambluri ca element comun între evoluţiile comentate aici ale Baletului din Marsilla şi ale ansamblului de balet al Operei din Bucureşti. Poate că nu ar fi trebuit să ne surprindă. Oricum, fantastic este că avem posibilitatea de a face astfel de comparaţii pe parcursul unei singure săptămâni. Astfel, în oraşul nostru împodobit pentru o lună cu luminiţe pe bulevardele principale publicul bucureştean dezorientat poate căpăta câteva repere reale şi în domeniul baletului.