Primul ajutor

Am ajuns doar cu un minut întârziere în stația de autobuz. E cam exagerat spus "autobuz", orașul este străbătut de niște microbuze modificate astfel încât să permită o oarecare circulație pe culoar. Sunt bune pentru călătorii slăbuți și scunzi, eu trebuie să mă aplec ca să pot privi afară și să-mi dau seama cât mai avem până la coborâre. Nu este vreun mare disconfort și nu fac nazuri, mai ales că tocmai l-am pierdut pe ultimul și nu știu când sosește următorul. Îndemn copiii să se așeze pe banca din stație, sunt amândoi îmbufnați, s-au certat înainte de a pleca de acasă din cauza unei broscuțe țestoase. Cea pe care băiețelul o ține strâns în brațe. Este preferata lui, o cheamă Beca și nu poate pleca nicăieri fără ea. Beca are obiceiul să se joace de-a v-ați ascunselea când ți-e lumea mai pe grabă și de data asta am găsit-o greu de tot, pitită sub o pernă.

Soră-sa îl apostrofează:
- Dacă nu era Beca ta, ajungeam și eu la timp, nu ne întâlneam cu autobuzul la semafor. Ce? Parcă Beca nu putea sta acasă?! Trebuia să meargă neapărat cu noi! Puteai să faci teatru și cu vreo jucărie de acolo. Sunt destule, d-asta îi și zice teatru de păpuși. E plin de păpuși acolo. Plin! Înțelegi?
- Sunt pentru fete! îi răspunde fratele mai mic gata să plângă, dar își îndeasă bărbia în broscuța țestoasă și atingerea moale a jucăriei îl liniștește puțin.

Mă gândesc dacă aș putea să intervin. Nu prea e bine să intervii în certurile dintre frați, așa spun cărțile de parenting, să nu împartă mama dreptatea, pentru că unul dintre copii se va simți nedreptățit. Sau poate chiar amândoi. Aș putea să spun ceva neutru care să le distragă atenția, dar uite că la ora asta nu am deloc inspirație. Și cât este de cald! Un minut, doar cu un minut mai devreme să fi plecat și acum eram în drum spre cursul de teatru al copiilor. Ies din găoacea de plastic a stației să privesc în lungul străzii. Nu vine nimic și probabil că mai durează, încă suntem singurii călători din stație. La blocul alăturat, pe banca din față stă un bărbat în vârstă, femeia care vinde la pet-shopul de la parterul blocului a ieșit în prag și se uită cu mâinile încrucișate pe piept la spectacolul străzii, doi tineri trec prin fața noastră, ținându-se de mâini și privind fiecare în telefonul personal.

Mă așez înapoi, pe bancă, cu un oftat vag. Ceva între enervare ușoară și oboseală. Copiii tot nu au terminat cu cearta, își aruncă supărarea de la unul la altul ca pe o minge de cauciuc, dar încă nu țipă și nu plâng. Printre reproșurile pe care și le fac, înregistrez un poc! străin de sunetele străzii. Scot capul de după laterala de plexiglas a stației, cât să-l văd pe bărbatul cu păr alb căzut pe trotuar. A căzut din stând pe bancă, aplecat pe o parte, ca un sac de cartofi, pocnetul a fost făcut de capul lui.
- Aoleu! mă reped să ies din cubul stației, apoi îmi amintesc de copii. Stați aici, să nu vă mișcați, să nu veniți după mine. Stați în picioare, să vă văd eu. I s-a făcut cuiva rău.

Bătrânul este chircit pe trotuar, o dâră de sânge i se scurge pe la tâmplă, probabil de la lovitură, dar respiră. Nu știu ce ar trebui să fac, ține ochii închiși, nu are spasme, nu face spume la gură. Ar trebui să îi pun ceva sub cap, dar nu am ce. Îmi amintesc că am un pachet de șervețele umede în buzunarul blugilor, scot un șervețel și îl șterg ușurel pe frunte. A deschis ochii. Vorbesc cu el, vorbesc continuu, în timp ce caut cu privirea ajutor în jurul meu. Îl întreb cum îl cheamă, își știe numele, deși mi-l spune nesigur, în timp ce încearcă să se ridice.
- Stați un pic, mai stați puțin, nu vă grăbiți să vă ridicați, nu ar fi bine să sunăm la Salvare? Vreți să sunăm? Haideți să sunăm la Salvare, îi spun rugătoare. Câți ani aveți?
- 82, îmi răspunde el.
- Sunteți bolnav? Suferiți de ceva? întreb în timp ce îmi dau seama de absurditatea întrebării. Nu, la 85 de ani a căzut pe stradă pentru că e sănătos tun. Tu te auzi ce spui?

Cât formez numărul pentru urgențe și îl țin pe bătrân de mână, lângă noi s-a oprit s-a oprit primul trecător interesat. Pare dispus să se implice, din păcate este leucă și se apucă să-l tragă de umeri pe pacientul meu.
- Ce faceți? Nu-l mișcați, apuc să-i spun până să-mi răspundă operatoarea de la urgențe, cu care vorbesc apoi bruiată de cetățeanul turmentat.

Încerc să spun ce s-a întâmplat, operatoarea nu înțelege cine sunt, îmi spun numele, dar vrea să știe ce relație am cu pacientul. Nu am nici o relație, eram pe aici, pe stradă, când a căzut. Bărbatul cu damful alcoolic nu mai trage de pacient, dar se învârte în jurul meu și vrea să îl apucăm fiecare de câte o mână și să-l târâm la pet-shopul de parterul blocului unde știe el că au un "din ăla de te ascultă doctorul la inimă". Operatoarea îmi face legătura la stația de salvare, unde reiau placa. Bătrân căzut pe stradă, nu, nu mi-e rudă, nu îl cunosc, eram în apropiere. Cetățeanul turmentat îmi aruncă printre dinți că sunt proastă bine, printre alte cuvinte deloc drăguțe. Operatoarea de la salvare mă întreabă dacă pare beat. Nu? Atunci o fi vreo lipotimie, n-am niște apă? Nu sunt doctor și nici apă nu am la mine, dar omul are 82 de ani, poate face un AVC. Sau un infarct, la vârsta asta, dacă i s-a făcut rău și a căzut, poate fi orice. Bețivul se îndepărtează nesigur pe picioare în direcția copiilor și mă uit îngrijorată spre ei. Amândoi sunt unde le-am spus să stea, nu s-au clintit nici un pas, se țin de mână și mă privesc cu ochii mari. În jur s-au strâns oameni sub forma unui arc de cerc care ocolește scena. Toți stau deoparte și îmi amintesc că în astfel de situații trebuie să ceri ajutor țintit, nu la modul general. Salvarea a plecat spre noi, după ce operatoarea m-a anunțat că trebuie să rămân pe loc până la sosirea echipajului. Îl țintesc pe un tânăr din grupul de privitori și îi cer autoritar, cât de autoritar pot, să ajute un pic. A ținut. Tânărul se desprinde de grup și împreună îl ridicăm ușurel pe bătrân și îl așezăm înapoi pe bancă. Când încep să îl șterg de sânge, copiilor li se pare prea mult, probabil îi sperie vederea firicelului roșu și se pornesc pe plâns. Bătrânul este confuz, însă cooperează și vrea să meargă la spital, iar pe strada vecină se aude deja sirena ambulanței. Microbuzul nostru se apropie, cercul curioșilor se sparge și se scurge spre stație, copiii plâng de-a binelea și mă strigă ca în filmele de la Bollywood.

Îl rog pe tânăr să rămână alături de domnul în vârstă, pun multă căldură în voce, îi spun că sunt cu doi copii mici și el dă din cap înțelegător. Ne-am suit ultimii în microbuz și m-am aplecat cât să-l văd pe tânăr că a rămas acolo. Am întârziat puțin la cursul de teatru, dar pe drum am vorbit mult despre ce s-a întâmplat. Beca punea tot timpul întrebări.

Mult timp după această întâmplare, am rămas cu uimirea că, uite, oamenii chiar nu sunt dispuși să se implice și cei mai mulți se mulțumesc cu rolul inactiv de privitor. M-am întrebat cum aș fi reacționat dacă în acel moment nu eram singurul adult capabil să-l ajute pe domnul în vârstă. Aș mai fi sărit sau aș fi lăsat pe altcineva? Cât despre urgențele în care un om obișnuit poate acorda un sprijin până la sosirea echipajului medical, cred că îmi amintesc și acum toți nervii cranieni și alcătuirea unui neuron, dar nu prea știu să acord primul ajutor și ar cam fi nevoie să cunosc exact pașii care trebuie urmați în câteva situații standard cu care oricine se poate întâlni.