Un liliac alb în plină iarnă

Nu reușisem să deschidem poarta. Era legată cu o sârmă imposibil de oțelită, răsucită în zeci de noduri. Încercasem întâi eu, cu răbdare, să desfac nodurile, până îmi înghețaseră degetele. Apoi încercase și el, trăsese cu forță, până s-a enervat.
- Un șfic era bun. Sau măcar vreun clește, patent, ceva. Nu ai nimic prin mașină?
- Nimic, nici măcar nu știu ce-i ăla șfic și abia de intuiesc diferența dintre clește și patent. Hai să sărim gardul, i-am propus, pare mai simplu decât să ne chinuim cu poarta asta.
- Și vecinii? Nu sună vreunul la poliție?!

S-a uitat îngrijorat pe uliță. Era pustie, doar mașina mea parcată la câțiva metri. Pe lateral, aproape de drumul național, cineva abandonase o Dacia 1300 căreia îi curgea rugina de sub vopseaua roșie.
- Nu sună nimeni, i-am răspuns când deja încălecasem gardul de beton, întâi ar veni să vadă cine suntem. Sunt oameni pașnici pe aici și nici noi nu arătăm a hoți. Și ce hoți ar intra ziua-n amiaza mare pe o proprietate ca asta?!

Mă urmase cu îndoială, tot uitându-se înapoi, pe stradă, și cercetând cu privirea curțile vecine.

Acum înaintam prin hățișul din curte. El mergea în fața mea, ca să facă drum, fără să-și dea seama că toate crenguțele pe care le dădea la o parte reveneau, elastice, și mă loveau peste față. L-am ajuns din urmă, se oprise lângă un liliac:
- Ce pom o mai fi și ăsta? Are deja muguri! Ia uite ce mari sunt, stau să plesnească!
- Lasă-l că nu înfrunzește acum! Așa face liliacul muguri, încă din toamnă. Abia la primăvară se sparg. Și acolo sunt aluni. Tot șirul ăla de pe margine e cu aluni, plantați de bunica. Dacă te duci mai aproape, vezi că sunt înfloriți. Alunul înflorește cu zăpada pe el. Doar florile mascule, cele femele apar mult mai târziu. Invers decât la oameni, unde fetele înfloresc primele.

L-am lovit peste fund și i-am sărit în spate.
- Se vede că ești copil de oraș, crescut pe beton, abia deosebești pătrunjelul de mărar și nu știi cum arată liliacul decât dacă este înflorit.
- Mă bazez pe înțelepciunea ta ancestrală de țărancă, care nu s-a mai dat jos de zece ani din mașină și se întâlnește cu natura când iese să alerge prin parc.

Se oprise nedumerit în fața casei, ițite din desișul de arbuști spinoși și lăstari tineri. A fluierat a pagubă și a analizat situația cu atenția unui arhitect.
- Stâlpii pridvorului sunt fisurați. Ce fisurați?! Tăiați de-a dreptul, dacă intrăm pe acolo, riscăm oricând să se prăbușească peste noi. Bănuiesc că nu ai cheie, nu?

Am dat din umeri.
- Forțăm ușa, se mișcă structura, și-a reluat el evaluarea, cade șandramaua peste noi. Până la urmă, de ce ții să intri? Cine cumpără n-are ce face cu casa, dar terenul are poziție bună.
- Nu știu. Vreau să văd ce este înăuntru, poate a rămas ceva important. Actele casei, certificate de moștenire, hârtii din astea pe care le-am reface cu mare cheltuială de stres și timp. Și apoi nu putem vinde, fără să aruncăm o privire. Mai este o intrare, i-am spus și am dat colțul casei.

Nici la cealaltă intrare, care fusese cândva principală, situația nu era mai bună. Sticla în formă de scoică a marchizei era spartă, treptele se fisuraseră, ușa fusese blocată cu un drug de fier închis cu lacăt.

Augustin examina admirativ marchiza,
- Ce gusturi aveau țăranii tăi! Și ce ușă! Dai cu tunul și nu mai găsești așa ceva, lemn masiv, ia vezi aici! Ciocănea în lemn și îl mângâia cu senzualitate, ca pe o femeie. Nici gând să o spargem, chiar de am putea, ar fi păcat de lemn și de meșteșugul băgat în ușa asta. Ce intrare cu marchiză și trepte mozaicate făceau țăranii de prin sud! Anii '20-30, nu?
- Asta pentru că nu au fost țărani, ci comercianți. I-au terminat comuniștii și de aici tot declinul familiei. Stăteam cu spatele la el, împingând în cercevelele unei ferestre. Lemnul putred a cedat, fereastra s-a izbit de perete și geamul s-a spart.

S-a repezit și m-a luat în brațe protector. Eram de ceva timp împreună, încă îmi plăcea totul la el, nu ajunsesem în faza în care să mă enerveze micile ciudățenii. Amuzant, înalt, cu ochii profunzi și testiculele cât nucile - cu asta îl tachinam, că-mi place cel mai mult la el - întotdeauna atent și întors spre mine. A sărit înăuntru, cu un picior pe pervaz, el primul, eu, sub privirea lui grijulie, mi-a întins mâna, cum făcea când mergeam pe munte.

Nici înăuntru nu arăta mai bine, Tavanele se surpaseră, sobele fuseseră desfăcute, probabil unchiul vânduse cahlele la bucată sau le schimbase pe băutură, camerele erau goale, cu excepția ultimei, în care locuise până la sfârșit. Un pat murdar, fără cearșaf, se vedea că dormise direct pe saltea, un reșou improvizat dintr-o cărămidă BCA și un bufet verde. Pe lada patului erau împrăștiate cărți pe care Augustin s-a oprit să le răsfoiască, cât timp eu am deschis ușile dulapului.
- Vezi să nu-ți sară vreun șobolan în față, mi-a zis Augustin, mai bine caut eu peste tot.

S-a lipit de mine, m-a împins în dulap și și-a strecurat mâna pe sub cureaua blugilor.
- Cum îi zice dulapului ăsta la voi, știi? mi-a șoptit la ureche. La noi îi zice credenț, e un nume săsesc. Ori ești și tu vreun neam de săsoaică?
- Aici?, m-am desfăcut din îmbrățișare și m-am întors spre el. Vrei s-o facem aici?
- Cu tine vreau oriunde.
- E jeg, e frig și, vorba ta, oricând poate să sară vreun șobolan. Mai bine aștepți până acasă. Și scoate mâna din pantalonii mei, ești murdar.

S-a îmbufnat și s-a întors la cărțile unchiului. "Acasă" era un cuvânt sensibil de când mă-sa venise de Revelion și uitase să mai plece. Se înțepenea pe canapeaua din living, cu ochii la interminabilele ei seriale de pe Netflix și cu antenele întinse prin toate colțurile. Baleia toată casa mai ceva decât telescopul Hubble galaxiile. Mai ațipea, trăgea un pui de somn, iar noaptea nu mai putea dormi, revenea la Netflix. Nu respiram fără să ne audă. Dacă strănuta Augustin, îi făcea un ceai, dacă îl durea capul, apărea cu cana de Fervex, îl monitoriza cât stă la WC și se întreba dacă o fi constipat sau o avea diaree. Îl luase în stăpânire cu ferocitate și gelozie, ridicol de dominantă, ca o ursoaică care își crește ultimul pui în munții cotropiți de civilizație, conștientă că i se stinge specia. Încercase și cu mine pe la început, atunci începusem să bănuiesc că ea era motivul pentru care fosta ceruse divorțul. Nu că el nu putea să aibă copii, sunt atâtea cupluri care trec prin asta și supraviețuiesc. Unii adoptă, alții fac însemnări artificiale, fie și cu spermă donată, se chinuie ani de zile și tot rămân împreună, eșec după eșec. Fosta lui fugise fără să se mai uite înapoi.

Pentru mine, el era perfect, nu-mi doream copii și nu din egoism, ba chiar era vorba despre opusul egoismului, nu intenționam să aduc pe lume o ființă cu o genetică atât de încărcată. Cancerul ucisese femeile din neam, cât despre bărbați, unchiul, poftim în ce hal trăise, bunicul se aruncase în fața trenului, înnebunit de obsesia unei orbiri inexistente, care nu se regăsea în maldărele de analize medicale și controale oftalmologice menite să-l liniștească.

În vară, când mă mutasem cu Augustin, apăruse și mă-sa, tot un zâmbet și o vorbă mieroasă. Încărcată cu dulciuri de-ale lor, săsești, rulade cu cremă de mac, învelite în coli albe, tăvi cu hencleș și buhte cu marmeladă. Mă înduioșase cu un lănțișor cu lucrătură veche, moștenire de familie, pe care ținuse să mi-l prindă la gât. Îmi spusese, cu mâinile pe gâtul meu, că nu i-l dăduse fostei pe care n-o plăcuse niciodată, o lungană sclifosită la mâncare, ce să facă aia copii, nici țâțe n-avea, nici șolduri între care să țină pruncul. Mă întorsesem spre ea uimită, dar și-a dus degetul la buze:
- Ssst, știu, știu! Și tu ești mai coaptă. Nu te supăra că-ți spun, ești mai bătrâioară decât Augustin, nu ai timp de pierdut. Vreau să-mi țin nepoțelul în brațe. Ca mâine îmi vine vremea. Dar poți, tu poți, se vede pe tine. Și nu dispera, Nadia a făcut copil la 45 ani.
- Cine este Nadia? am întrebat-o aiurită de ropotul verbal, în timpul căruia nu încetase să mă atingă și să mă evalueze ca pe o iapă pe care vrei să cumperi de la obor.
- Gimnasta, dragă, gimnasta națională, primul zece curat din istorie. Auzi la ea, "cine este Nadia"! și dispăruse în bucătărie să-și desfacă pachetele cu bunătăți ardelenești.

Femeia nega cu seninătate realitatea, nu credea că Augustin al ei este infertil. Nada, zero înotători, mă informase el râzând, nu te baza pe mine în privința asta, gândește-te bine de pe acum dacă vrei copil din sângele tău. I-am răspuns că tocmai sângele meu e minat, ascunde bombe cu efect întârziat. Sunt sigură că îmi lipsește complet ceasul biologic sau o fi rămas fără baterie, nu ticăie, nu clincăne, n-a făcut-o până acum, nu o va face nici de acum încolo.

Deschisesem toate ușile credențului - cum scrii asta? K-r-e-d-e-n-z, îmi spusese el pe litere, intenționam să învăț un pic de germană în casă - și aruncam pe jos ce rămăsese din viața ultimei mele rude: niște cămăși zoite, un pulover deșirat, o cratiță și vreo două farfurii cu resturi mumificate. Sperasem să găsesc actele casei, știam că există pentru că mama renunțase la partea ei ca să-i lase fratelui mai mic un loc unde să îmbătrânească. Îl ocrotise toată viața ei ca pe un copil, îl ajutase cu toate mofturile. În tinerețe, îl susținuse ani la rând să dea la facultăți care nu erau de nasul lui. La Regie-teatru picase cu doi, la Arhitectură cu unu și ceva, sunt un artist, îi spunea mamei, un artist nu-și neagă eul profund, un artist moare pe interior dacă face Construcții sau Cadastru. Nici nu vreau să mă îngrop la țară, să fiu trimis profesor prin vreun sat amărât, să-mi mănânc talentul cu niște mucoși. Fix acolo a ajuns, la țară, îngropat la propriu între sticlele goale de rom și vodcă ieftină, înecat în alcoolul prost care-i încețoșase mintea.

Am scuturat una câte una pozele dintr-un teanc prăfuit. Unchiul la ceasul de la Universitate, de braț cu două fete în fuste mini; mama într-un grup de femei tinere, una dintre ele, cea mai atrăgătoare, avea figura încercuită cu roșu; eu, cu o căciuliță legată sub bărbie, sprijinită de piciorul unui adult; poze de la nunți, cu unchiul cherchelit, ridicând paharul întotdeauna plin; poză macabră cu bunica în sicriul înconjurat de chipuri plânse; poze cu fete necunoscute, toate cu coafuri demodate, scrise pe spate cu dulcegării și semnate Tănțica, Mirela, Codruța, Roxănica a ta; una singură mai recentă cu el, cocârjat, cu obrajii căzuți spre gulerul pătat al unei cămăși în dungi, cu ochi de psihotic.

Augustin mă anunțase că nu a găsit nimic printre cărți, dar ce prostii, iubito, numai porcării cu șapte ani apocaliptici, extratereștri și OZN-uri, era țicnit complet unchi-tu, și se uita peste umărul meu la poze, cu obrazul lipit de mine.
- Mergem?, l-am întrebat și am îndesat pozele în buzunarul gecii, de parcă aș fi vrut să le ascund sau măcar să nu mă întrebe nimic despre latura aceasta a trecutului meu. Să pot să-i uit pe toți. Poate dacă-i uitam, dacă nu mă mai gândeam la ei o lună sau un an, aveam șansa să îi curăț de amintiri neplăcute, să îi fac luminoși, să apară ei înșiși gata iertați, să îi renasc. Iertarea să vină pe neștiute, să nu mă însângereze pe interior, să nu mă taie în cioburi și să nu mă scormonească ca un sfredel vina. O ecografie de suflet m-ar fi arătat exact cum e intrarea casei în care am copilărit, marchiza cu fierul ei ruginit și sticla spartă, treptele fisurate și ușa masivă. Să blochez ușa aia, m-am gândit, să nu intre nimeni pe acolo și să arunc cheile în vreun hău, ca să nu fiu nici eu tentată să o mai deschid. Poate de asta nici nu găsisem cheile adevărate, pe cele fizice, metalice. Căci le avusesem, știu sigur că le-am pus bine pe undeva și am tot amânat să vin, un anotimp, apoi altul și încă unul, până când s-a făcut prea târziu și mi se părea că nu mai are niciun sens.

Ne-am întors prin același desiș, am sărit gardul în stradă și l-am oprit pe Augustin să facă fotografii. Ies proaste cu telefonul, venim cu camera și facem unele bune pentru agenție. La primăvară, să se înverzească un pic și liliacul de care te-ai mirat să fie înflorit. E alb, mi-l amintesc bine, știu sigur că face flori albe. A fost de acord, mai facem o plimbare, nici prea departe nu este și oricum pe nimeni nu ar interesa dărăpănătura asta de casă, costă mai mult să o renovezi decât să construiești alta nouă.

Acasă, ne-a întâmpinat mama lui Augustin, făcuse gomboți cu prune din compoturile aduse de ea și era atât de entuziasmată de cum îi ieșiseră încât o dăduse pe nemțește. Ne-a întrebat cum e casa, dacă valorează ceva, să punem la ce am mai strâns și să cumpărăm una aici.. Ceva nu prea mare, dar să fie mai spre centru, cât de cât cu o bucățică de curte, poate vine vreun copilaș, să aveți de ce-i lega o hintă. Se uita cercetător la mine, îmi scosesem ghetele, și-mi puneam geaca în cuier, privirea i se oprise aproape nerușinată pe sânii și pe abdomenul meu.
- E bine, i-a răspuns Augustin, fără gând să o contrazică în legătură cu copilul. Casa e nada, zero barat, dar cu teren mult, se poate chiar împărți, ies trei-patru loturi frumușele. Asta se caută mai ales acum, de când i-a speriat pandemia pe oameni. Toți vor case la țară, să nu cumva să se mai trezească închiși într-un apartament de bloc. N-am găsit actele, dar se rezolvă în două-trei săptămâni, oricum Miana e singura moștenitoare.
- În luni, vrei să zici. Se rezolvă în mai multe luni, nu se face totul după cum bateți voi din palme. Îmi scăpase, mă miram și eu de unde veniseră cuvintele astea. Simțeam cum mă înec pe neașteptate cu o furie mâloasă care urcă pe esofag, gata să îi împroaște. M-am încălțat cu tenișii și am smuls un hanorac din cuier.
- Mă duc să alerg! le-am aruncat din prag. Nu-mi opriți găluște, nu mănânc deloc dulciuri. Și am ieșit, trântind ușa mai tare decât intenționasem peste gestul soacră-mii, care-i arăta lui Augustin că sunt nebună.