Acolo am crezut că locuiește, în casa cu poartă roșie, umbrită de o cascadă de caprifoi care se revarsă peste trotuar. Când vara a început să încingă praful de pe străzile de pământ ale satului, l-am tot reîntâlnit și am început să mă obișnuiesc cu prezența lui. La început îl ocoleam, încercam să las între noi cel puțin doi metri. Nu mă temeam neapărat de echilibrul precar în care își balansa mersul la orice oră din zi, dimineața devreme sau pe înserat, cât mă înspăimânta pălăria neobișnuită pe care o purta. Dintr-un fel de piele neagră, cu boruri foarte largi și breteluță care îi atârna mereu nelegată sub bărbie. Îl făcea să arate ca un cowboy care se întoarce mangă de la saloon. Fără să-și amintească de incidentul "măgarul în gălbenele", el avea o atitudine constantă față de mine și se limita la a saluta cu politețe împleticită:
Bună dimineața / ziua / seara, doamnă! iar când ajungea la "doamnă" își scotea pălăria. Dacă putea. Dacă mâna nu îl mai asculta, măcar iniția gestul. Întâlnirea mi se părea de fiecare dată de un suprarealism comic, care m-a făcut să-l cataloghez ca inofensiv.
Aflasem și unde locuiește. departe de poarta cu gălbenele, lângă o casă lipită de școală. Curtea școlii de țară adormise în vacanță, copiii mai veneau pe seară, să joace fotbal de terenul ascuns de un șir de salcâmi și clădirea se scălda din nou în strigătele familiare. Ziua, curtea școlii căpăta un aer bucolic, adus de mai multe capre care pășteau legate lejer printre salcâmi. Funiile lungi le lăsau să ajungă până la poarta din spate, o ruptură în gard folosită de săteni, unde se află o cruce de beton cu scrisul șters. Lângă cruce, cineva se îngrijea să fie permanent flori proaspete și lumânări. În partea opusă, caprele rupeau iarba de la intrarea în căminul cultural, unde nu se face nici un fel de cultură, în ciuda denumirii de pe plăcuța ruginită, bătută în cuie deasupra ușii. Într-o zi, în decor au apărut doi iezi șturlubatici. Am încercat să-i momesc cu frunze și fire de iarbă, până mi-am amintit de punga cu caju din rucsac. Am desfăcut-o și mi-am turnat câteva nuci în palmă. Oferta exotică li s-o fi părut irezistibilă sau poate le-a trezit curiozitatea caprină, dar în ultimul moment, chiar când să-i mângâiem pe căpșoare, s-au răzgândit și au rupt-o la fugă.
- Nu stau! Dacă nu vor să stea, n-avem ce le face, dă-i încolo de fandosiți, i-am spus copilului mic, care urmărea dezamăgit cum iezii țopăie tot mai departe de noi pe tăpșanul școlii.
- Lăsați, că îi prind eu! Vrei să mângâi iezii, băiețel? Stați puțin, imediat îi aduce nenea.
Cowboy-ul venea spre noi și, după ce ne-a asigurat că sunt caprele lui, a urmat o cursă inegală, de trei oameni contra doi iezi. Avantajul era la iezi. Eu am abandonat repede, pe de o parte gâfâiam, pe de alta mă tem de ridicol. M-am sprijinit de zidul școlii și l-am privit pe cowboy cum zburdă dezarticulat și acoperit cu pălăria neagră în urma iezilor săltăreți. Aș fi vrut să plecăm, dar mi-era cam jenă să-l las alergând singur în plin soare, după ce pofta noastră de a alinta iezii inițiase toată cursa nebunească. Am rămas spectator până a reușit să prindă iedul alb și l-a adus spânzurat de picioare la mângâiat, în același fel în care l-ar fi dus la tăiat.
De la măgar la cowboy, după fugărirea iezilor a căpătat și el un nume. Ilie care leagă caprele la școală, Ilie cu pălărie, Ilie pe care m-am înfuriat câteva zile mai târziu, când l-am găsit jucând fotbal la colțul străzii cu băiatul meu și cu alți câțiva copii. Am luat mingea și am mânat copilul acasă. Stabilisem că este inofensiv - într-adevăr - însă doar pentru mine. Copilul e mic, nu se poate apăra și nu neapărat că ar vrea să-i facă rău, dar problemele pe care Ilie le are cu echilibrul se acutizează spre seară și ar fi putut să cadă peste el.
Nu-mi trecuse furia când l-am văzut pe Ilie cum așază flori la crucea din spatele școlii, cu grijă, stând în genunchi, de parcă le planta. S-a ridicat cocârjat dintr-o dată și a mângâiat crucea cum mângâi un copil pe creștet. Mi-au venit în minte nervii cu care am cules de pe jos mingea cu câteva zile în urmă, mi-am tras copilul de mână și i-am trimis pe ceilalți la casele lor. Am rememorat și figura lui Ilie și am recompus peste faciesul de alcoolic înveterat cea mai tragică umbră, a disperării pierderii unui copil.
***
Finalul ar cădea bine aici. Aș putea să-l las așa, un plesnet de bici, un trăsnet, o palmă. Să scurtez povestea și să omit ce am aflat despre Ilie și nu i-a retezat deloc din tragism, doar i-a adăugat aura unui personaj de roman rusesc, suflată peste protagonistul unei știri banale din mediul rural, care implică o beție, un Ilie, un tată și un topor aruncat la furie.