Chipurile din statistici

Liniștea rece a zilei este alungată de o voce feminină aproape voioasă. Vine de undeva, de la ferestrele care sparg monotonia gri a blocului în spatele căruia am parcat. Opresc aici în fiecare luni pe la prânz, am o jumătate de oră goală și azi am ales să o petrec în mașină. Țin portiera deschisă cu vârful cizmei ca să iasă fumul de țigară și citesc știrile: ce măsuri (nu) se mai iau în școli, cum și cât testăm, cât a urcat incidența, cu cât a crescut numărul de cazuri... Și tot așa, știrile despre pandemie sunt întrerupte de oferte de mărțișoare handmade, cadouri potrivite pentru îndrăgostiți și imagini despre războiul apropiat.
- Vecine! Vecine!
- Săru'mâna!
- Bună ziua, vecine! Te văzui la balcon și am ieșit repede să-ți zic că am visat-o pe vecina. Azi-noapte am visat-o, stai să-ți spun, până nu uit. Era gătită! Da' ce gătităăă, zău, cum nu am mai văzut-o de ani de zile!
- Gătită? Se simte mirare în vocea masculină, dar și un soi de supărare.
- Gătită, da! Coafată, cu un costum luxos, frumoasă mai era, tare frumoasă!
- Da, frumoasă, era frumoasă! repetă bărbatul.
- Și am întrebat-o: "Unde te duci, vecină, așa aranjată? Ptiu, că frumoasă mai ești, să nu te deochi!"

Femeia face o pauză, fie își strânge rufele de pe balcon, fie ca efect de temporizare în povestirea visului ei, dar nu obține nici o reacție din partea bărbatului, așa că își reia tirada:
- La nuntă mă duc! La nuntă, la local! mi-a răspuns ea. Râdea și era fericită. Râdea și așa bine îi sta cum era de gătită.
- Ce să mai râdă?! Nu mai râde! De acum, nu mai râde!

Amărăciunea din vocea bărbatului retează un pic din entuziasmul femeii cu visul, al cărei ton își domolește vioiciunea.
- Ce să însemne asta, vecine? Tu ai visat-o până acum? Mai fuseși pe la cimitir?
- Am fost, am fost! Și sâmbăta asta m-am dus.
- Lasă, vecine, om scăpa și noi. Că nu vezi în ce nebunie trăim?! Da' au zis ăștia că se termină. Așa au zis, se termină pandemia.
- Se termină degeaba. Pentru mine e prea târziu, am rămas singur. Singur în prag de bătrânețe.

Țin portiera deschisă și ascult dialogul celor doi necunoscuți. Nu simt nevoia să le caut chipurile în panoul gri al blocului. Din același motiv, citesc mereu știrile de pe telefon. Știri fără chipuri, știri seci, statistică, incidențe, rapoarte. Nu vreau să-i pun față tragediei, nu vreau să aibă ochi, riduri și lacrimi.

Mă apucă teama că bărbatul și-ar putea găsi vreun motiv să iasă din bloc. Să plece din casă și să îl văd, cap cărunt pe un trup cu umerii puțin aduși. Să ducă gunoiul sau să fluture în mâini vreo pungă goală, până la magazinul din cartier, unde să mai schimbe o vorbă cât timp pune pe fundul sacoșei o franzelă, câteva portocale, o sticlă cu bere.

Trântesc portiera și dau cu spatele să ies din parcare. Mă uit numai în oglinda retrovizoare până las în urmă fațada gri, spartă de ferestre în spatele cărora se ascund vise, gânduri și tristeți care nu se apar în statistici.